MIRCEA MOŢ, TRENURILE ŞI JUSTIŢIA LOR INTERNĂ

În al său Dicţionar de simboluri, Nadia Julien consideră trenul „un simbol al evoluţiei, al destinului, al fatalităţii“. Dar atunci cînd e vorba de trenuri, nu poate fi uitat controlorul/ conductorul care, după aceeaşi Nadia Julien, „reprezintă justiţia internă care restabileşte echilibrul“.

Din proza scurtă caragialiană nu lipsesc trenurile. „Mereu în mişcare, în căutare de senzaţii şi de senzaţional – scrie Vasile Fanache – lumea caragialiană conferă trenului funcţii aproape magice, similare cu acelea pe care, într-o anumită literatură, le ocupă diligenţa, corabia sau vaporul“. După ce ne încredinţează că „asemenea unui vehicul fermecat, trenul scade durata de la o destinaţie la alta, grăbeşte surpriza pentru cel ce aşteaptă ori pentru cel ce pleacă“, exegetul clujean are în vedere trei ipostaze umane „stimulate“ de caragialianul tren: „prin intermediul lui se aşteaptă, se călătoreşte şi se ajunge undeva“.

Cum prezenta lectură are în atenţie în mod deosebit nu doar trenul, ci şi conductorul, mă voi referi la trei schiţe ale lui Caragiale, în care îşi face apariţia conductorul, pentru a restabili ordinea (nici nu este nevoie în toate cele trei naraţiuni), dar şi pentu a se asigura că toţi pasagerii au documentul care să le ateste calitatea de „cetăţean“ al trenului.

Peronul este un spaţiu de trecere de la realitatea cotidiană la universul închis al trenului. De aici începe călătoria şi despărţirea temporară de realitatea familiară sau, mai bine zis, ieşirea din această realitate. La Caragiale există o călătorie de plăcere, ca în Tren de plăcere, o călătorie de rutină (Bubico), dar şi o călătorie prin care personajul trebuie scos din mişcarea circulară, de repetiţie, precum în D-l Goe… După cum se ştie de altfel, orice călătorie îl scoate pe călător din universul familiar şi, într-un fel, îl eliberează de condiţia pe care i-a impus-o acest univers. Repetentului Goe i se oferă o călătorie prin care cel prins în inexorabila mişcare circulară a repetenţiei poate să se elibereze, să devină altul, mai ales că această călătorie are ca ţintă Bucureştiul, capitala, ca un sugestiv Centru, şi se derulează în timpul semnificativ al Sărbătorii.

Peronul adăposteşte casa de bilete, de unde se obţine biletul ca legitimare a condiţiei de cetăţean al trenului. În Tren de plăcere nu se insistă în mod deosebit asupra „ghişeului“, cu toate că personajele au emoţii că vor pierde trenul: „Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişet. Dar în uşă-ntîlneşte piept în piept pe gramamà care nu mai poate de gîfîială. – Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica. Dar d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişetul respectiv“. În D-l Goe nu se menţionează procurarea biletelor, ceea ce nu înseamnă că viitorii pasageri nu şi le-au procurat, în schimb, în Bubico personajul cumpără biletul cu un minut înainte de a se închide casa: „Nouă ceasuri şi nouă minute… Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon…“.

Nu este deloc lipsită de importanţă menţionarea organizării interne a vagonului, semnificativă pentru condiţia de călător a personajului şi pentru relaţia acestuia cu lumea din exteriorul trenului.

Fereastra coridorului, din D-l Goe…, prin transparenţa sa, asigură o anumită relaţie a călătorului cu lumea de afară, ce poate fi doar privită, din interior, ca un fel de răsfoire şi ca succesiune de imagini din goana trenului. Nu-i este îngăduit însă călătorului să reintre, într-un fel sau altul, în lumea la care a renunţat în favoarea călătoriei şi a lumii trenului. Din această perspectivă putem înţelege, la nivelul semnificaţiilor simbolice ale textului, sfatul dat de tînăr lui Goe: „Nu!… nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, şi-l trage puţin înapoi“. Trenul se simte trădat, ca şi cum ar fi cuprins de gelozie, şi Goe se cuvine pedepsit, dar nu oricum, ci anulîndu-i-se, prin pierderea biletului, statutul de călător. În Bubico, fereastra compartimentului, de data aceasta, nu-i mai oferă călătorului priveliştea lumii de afară (de altfel, poate nu întîmplător, este o călătorie pe timp de noapte). Prin această fereastră este aruncat afară, în realitatea copleşită de noapte, un Bubico ce a îndrăznit să tulbure liniştea şi confortul trenului.

Compartimentul este un spaţiu intim, rezervat în general doamnelor şi copiilor, în timp ce coridorul pare să fie prin excelenţă unul al bărbaţilor, din moment ce Goe doreşte cu orice preţ să stea pe coridor cu bărbaţii.

În sfărşit, conductorul! În Tren de plăcere, un conductor politicos le cere pasagerilor să prezinte biletele. Aceştia nu numai că le au, dar se arată chiar indignaţi că cineva i-ar putea suspecta că nu cunosc regulamentul/ legile trenului: „Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula, zice madam’ Georgescu“. La fel se întîmplă în Bubico, unde legile trenului fiind respectate, conductorul se poate retrage: „Conductorul salută politicos şi trece mai departe“.

Cu totul alta este situaţia în D-l Goe…, unde este nevoie de intervenţia energică a conductorului. Constatînd că tînărul Goe nu are bilet, adică „dreptul de şedere“ în tren, cu autoritatea sa, conductorul îi comunică vinovatului ceea ce prevăd legile trenului: „dacă un pasager n-are bilet şi nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei şi 50 de bani“. Acesteia i se adaugă expulzarea: dacă nu se conformează, conductorul îl „dă jos din tren la orice staţie“. Pentru Goe aceasta ar fi pedeapsa cea mai grea, deoarece coborîrea lui în „orice staţie“ ar însemna tocmai trimiterea într-o relitate ce i-ar impune aceeaşi mişcare circulară a condiţiei sale de repetent. Este, totuşi, un conductor concesiv, care nu aplică legea cea mai aspră, nu-l expulzează cu alte cuvinte: „– Uite ce e, cucoană, zice conductorul, trebuie să plătiţi un bilet. (…) Şi pe d’asupra un leu şi 25 de bani“. Să reţinem că, în culpă fiind, Goe nu mai are aroganţa cunoscută, dimpotrivă: „Din smucitura lu’ mam’ mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îşi pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă în nas de clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle…“. În asemenea situaţie, supunerea este explicabilă: „…în sfîrşit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui“. Goe este pedepsit, totuşi, dar nu de autoritatea trenului, nu de conductor. Îmi place să cred că, aşa cum s-a răzbunat pe Goe atunci cînd a scos capul pe geam, şi de data aceasta trenul însuşi îl blochează pe tînăr în compartimentul „unde nu intră decît o persoană“. Acum Goe este redus la o condiţie umilă. Rugat de însoţitoare să iasă, personajul îşi recunoaşte neputinţa, zbierînd un „nu pot“, repetat în mod semnificativ. Însă după ce primeşte biletul, Goe redevine un cetăţean al trenului cu drepturi depline: „În sfîrşit, iacătă conductorul cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată absenţă“.

Trenul caragialian este agresat uneori prin tragerea semnalului de alarmă. O face dama din Bubico, o face şi Goe. Această tulburare a mersului trenului rămîne în seama personalului, funcţionarii anonimi ai instituţiei feroviare.

Spuneam că lui Goe i se oferă călătoria ca o modalitate de a ieşi din condiţia sa de repetent. Ar fi fost de aşteptat ca personajul să se întoarcă schimbat, să revină la peronul din urbea X ca un om ce şi-a depăşit condiţia anterioară. Acest lucru nu este însă posibil. Sfidînd trenul şi călătoria, Goe nu se va întoarce, fiindcă, la Bucureşti, el se pierde în bulevardul care-i impune în ultimă instanţă definitiv condiţia de anonim.