CAROL IANCU, CINE ESTE JULES ISAAC PENTRU MINE?

În acest an, pentru a comemora şaizeci de ani de la dispariţia istoricului francez Jules Isaac (1877-1963) şi a şaptezeci şi cinci de ani de la înfiinţarea asociaţiei Amitié Judéo-Chrétienne de France [Prietenia Evreo-Creştină din Franţa], profesorul Carol Iancu a organizat la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, în zilele de 5 şi 6 septembrie 2023, un important colocviu intitulat Secolul lui Jules Isaac: prietenii, afinităţi şi moşteniri, la care au participat cincisprezece universitari şi cercetători din Franţa şi Germania. Carol Iancu, care a fost peste două decenii (1978-2000) secretarul general al Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac, explică în prezentul articol, admiraţia sa pentru personalitatea şi opera celebrului istoric.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să amintesc mai întâi circumstanţele în care am cunoscut numele reputatului istoric francez şi care datează din anii 1970. Eram atunci student la Universitatea ebraică din Ierusalim şi pregăteam o lucrare de Master intitulată „Péguy socialist şi atitudinea sa faţă de naţionalism“. În bibliografia pe care am consultat-o, cartea care m-a marcat cel mai mult a fost Expériences de ma vie. Vol. I. Péguy. [Experienţe din viaţa mea. Vol. I. Péguy] scrisă de Jules Isaac. Continuând apoi în Franţa, la Centrul Charles Péguy din Orléans, cercetările consacrate prietenilor şi colaboratorilor revistei Les Cahiers de la Quinzaine, creată de renumitul poet mort în 1914, la începutul Marelui Război, am avut acces la corespondenţa acestuia cu Jules Isaac. În acelaşi timp, am descoperit un număr special al revistei Les Cahiers de la Quinzaine, dedicat evreilor din România, al cărui autor era Bernard Lazare (1865-1903). Am fost impresionat de pertinenţa studiului acestuia, care a pus în evidenţă situaţia inică (injustă) impusă evreilor români, lipsiţi până la sfârşitul Primului Război Mondial, în imensa lor majoritate, de drepturi cetăţeneşti, în pofida tuturor îndatoririlor la care erau supuşi, printre care serviciul militar, în cadrul căruia nu le era permis sa atingă gradul de ofiţer. Am decis atunci să extind investigaţiile mele privind „cea mai îndelungată ură din istorie“. Astfel, printre altele, am putut citi Jésus et Israël [Isus şi Israel], principala operă a lui Jules Isaac, care a fost o adevarată revelaţie. Am făcut cunoscut rezultatul lecturilor mele şi fascinaţia mea pentru lucrarea lui Jules Isaac, regretatului profesor Pierre Guiral care a condus la Universitatea din Aix-en-Provence prima mea teză de Doctorat în Istorie, consacrată comunităţii mele de origine, apărută în 1978, cu titlul Les Juifs de Roumanie (1866-1919). De l’exclusion à l’émancipation [Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare]. În acelaşi an, profesorul Pierre Guiral m-a invitat la Adunarea generală extraordinară a Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac (Association des Amis de Jules Isaac), în urma deceselor succesive al preşedintelui Armand Lunel (1977) şi al secretarei Marie-Françoise Payré (ianuarie 1978). Regretata doamnă Payré a fost medicul personal al lui Jules Isaac (din anul 1945) şi secretara devotată a secţiei din Aix-en-Provence a asociaţiei Amitié Judéo-Chrétienne de France (Prietenia Evreo-Creştină din Franţa), de la înfiinţarea sa în anul 1948, de către Jules Isaac şi până la decesul acestuia în 1963. După dispariţia lui Jules Isaac, dr. Marie-Françoise Payré a continuat cu multă energie o activitate extrem de utilă ca secretară a Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac, întemeiată în 1964.

Am făcut cunoştinţă cu Marie-Françoise Payré câţiva ani înainte de decesul său accidental, şi ea a fost prima care mi-a transmis informaţii preţioase privind soarta evreilor din sudul Franţei (printre care evrei de origine română), în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sub regimul guvernului francez de la Vichy, dar şi, mai ales, despre viaţa şi opera lui Jules Isaac. Ea a dat dovadă de un curaj şi un devotament exemplar în anii de „noapte şi ceaţă“ ai războiului, când a fost medicul şi protectoarea evreilor refugiaţi în regiunea Aix-en-Provence, îndeosebi a celor internaţi în lagărul din Les Milles, de unde a reuşit să-i salveze pe unii dintre ei, printre care câţiva copii. De asemenea, ea a insistat asupra nenorocirii care l-a lovit pe Jules Isaac, în toamna anului 1943, când soţia sa Laure, fiica sa Juliette, ginerele său Robert şi unul din fii săi Jean-Claude au fost arestaţi de Gestapo şi cum, din întâmplare (se afla atunci la un coafor), el a scăpat. Juliette şi Laure au fost deportate şi gazate la Auschwitz, Robert, deportat, torturat şi omorât la Buchenwald, doar Jean-Claude, şi el deportat, a reuşit să supravieţuiască. Adevarată gardiană vigilentă a memoriei lui Jules Isaac, ea mi-a arătat şi citit numeroase scrisori ale acestuia, şi noi regretăm cu toţii astăzi că această corespondenţă nu poate fi cunoscută integral: din motive de discreţie şi modestie, ea a cerut ca toate documentele în posesia sa să fie distruse, şi această voinţă a fost (hélas!) respectată.

Adunarea generală extraordinară a Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac, care a avut loc la Aix-en-Provence, la domiciliul decanului Rémy Palanque, pe data de 5 aprilie 1978, s-a pronunţat pentru menţinera Asociaţiei, care a ales o nouă conducere: profesorul Louis Pierrrein, preşedinte, profesorii Pierre Guiral şi André Meyer, vice-preşedinţi, şi eu însumi, secretar. Am acceptat cu bucurie această misiune exaltantă, care mi-a permis să pătrund în universul intim al lui Jules Isaac, să fac cunoştinţă cu cei doi fii ai săi, Daniel şi Jean-Claude. O colaborare fructuoasă s-a stabilit imediat care, la început, nu a fost întotdeauna uşoară, dat fiind că ei au supravegheat cu o grijă geloasă, să nu fie cumva trădată memoria părintelui lor, să nu ne îndepărtăm de ceea ce ei aveau conştiinţa că era strictul adevăr istoric.

Trebuie să subliniez că am ţinut cont de exemplul acţiunii lui Marie-Françoise Payré când m-am investit, ca secretar al Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac, în mai multe proiecte pentru a face cunoscută opera şi mesajul lui Jules Isaac. Astfel, am fost la originea mai multor manifestări culturale, mai ales la Aix-en-Provence, Marseille şi Montpellier: prin organizarea de conferinţe, expoziţii (datorită unei documentaţii pusă la dispoziţie de fiii lui Jules Isaac şi de Editura Hachette) şi colocvii. Ţin să amintesc aici: o „Seară de Elogiu lui Jules Isaac“ care a avut loc la 16 iunie 1980 la Biblioteca universitară, secţiunea Litere din Aix-en-Provence, în cursul căreia Sala de Istorie a fost denumită Sala Jules Isaac (1877-1963). De asemenea, colocviul Jules Isaac, un pédagogue pour notre temps?, care s-a ţinut în zilele de 18 şi 19 ianuarie 1981 la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, sub preşedenţia regretatului profesor Charles-Olivier Carbonell, şi unde colecţia „Malet-Isaac“ a fost expusă şi comentată. Cu această ocazie, a fost inaugurată, la iniţiativa mea, Strada Jules Isaac în cartierul Pompignane din Montpellier: placa a fost dezvelită în prezenţa lui Jean-Claude, şi a lui Maurice Reboah, consilier municipal care l-a reprezentat pe deputatul-primar Georges Frêche. În sfârşit, colocviul internaţional De l’Affaire Dreyfus à la fin de la Seconde Guerre Mondiale (1894-1945). Les engagements de Jules Isaac, care a avut loc la Aix-en-Provence, în zilele de 27 şi 28 martie 1997; actele acestei reuniuni universitare au fost publicate sub conducerea mea un an mai târziu.

Preocuparea mea, pentru a menţine vie memoria lui Jules Isaac, depăşeşte cadrul Asociaţiei Prietenilor lui Jules Isaac: astfel, cărţile sale au făcut (şi mai fac) parte din bibliografia obligatorie a studenţilor mei din mai multe universităţi (Aix-en-Provence, Montpellier, Cluj-Napoca, Oradea, Iaşi şi Bucureşti).

Preocuparea mea provine dintr-o admiraţie profundă pentru personalitatea integră şi luptele lui Jules Isaac în numele adevărului şi dreptăţii, începute împreună cu poetul Charles Péguy, în timpul Afacerii Dreyfus, prin apărarea căpitanului condamnat pe nedrept.

• Medalia Jules Isaac (1877-1963), realizată de fiul său Jean-Claude Janet.
(Colecţia particulară Carol Iancu).

Admiraţie pentru voinţa sa pasionată de obiectivitate şi de adevăr, pe care le-a introdus în seria manualelor de istorie pentru liceele din Franţa, în celebra colecţie „Malet-Isaac“ şi pe care a extins-o la studiul Marelui Război.

Admiraţie, în sfârşit, pentru constanta sa luptă contra antisemitismului, exprimată mai întâi în corespondenţa sa, aşa cum reiese dintr-o frumoasă scrisoare trimisă lui Charles Péguy în 1908, în care denunţă antisemitismul „nezgomotos“ manifestat de Romain Rolland. De asemenea, în luările sale de poziţie publice, printre care două ţin să le amintesc aici. În 1946, în revista Europe, el stigmatizează cu vehemenţă afirmaţiile scandaloase ale lui Daniel Rops împotriva evreilor în cartea sa Jésus en son temps [Isus în timpul său] (în care prezintă Holocaustul – Şoahu, ca o pedeapsă a „crucificării“ lui Isus Cristos de către evrei (!!!). În 1947, la Conferinţa de la Seelisberg, unde el a denunţat fără întrerupere, după mărturia lui Alexandru Şafran (atunci Şef Rabin al României, înainte de a fi obligat să părăsească ţara de către reprezentanţii noului regim comunist totalitar), gravele responsabilităţi ale Bisericii în permanenţa antisemitismului. Cele Optsprezece propuneri ale lui Jules Isaac au fost luate în considerare şi sunt la originea celor Zece puncte de la Seelisberg, documentul final adoptat care ameliora prezentarea evreilor în învăţământul creştin. Aici trebuie să citez cărtile sale care au avut un excepţional răsunet: Jésus et Israël [Isus şi Israel] (1948), Genèse de l’antisémitisme [Geneza antisemitismului] (1956), L’antisémitisme a-t-il des racines chrétiennes? [Antisemitismul are rădăcini creştine?] (1960) şi L’enseignement du mépris [Învăţământul dispreţului ] (1962).

Dacă prin angajamentele sale, Jules Isaac a fost un republican convins, un umanist opus tuturor integrismelor, un apărător al apropierii franco-germane şi un luptător neobosit pentru prietenia între evrei şi creştini, pentru mine, ca istoric, el a reprezentat un model de urmat. În diferitele mele lucrări şi mai ales în Les mythes fondateurs de l’antisémitisme [Miturile fondatoare ale antisemitismului] (Toulouse 2017, şi Bucureşti 2018), am ţinut cont de analizele sale pertinente privind forţa rădăcinilor creştine ale antisemitismului. De asemenea, am evocat faptul că în Geneza antisemitismului, studiu care a fost tradus, la iniţiativa mea, de către regretatul prieten Ţicu Goldstein (1929-2019), Jules Isaac s-a opus pe bună dreptate ipotezei unui „antisemitism etern“, propagată de anumiţi teologi creştini, un antisemitism într-un anume fel consubstanţial iudaismului însuşi, opinie complet falsă şi tendenţioasă.

Jules Isaac a fost fondatorul Asociaţiei Prietenia Evreo-Creştină din Franţa (P.E.C.F.) şi, tot pentru a urma exemplul său, m-am investit, după instalarea mea la Montpellier, împreună cu o regretată prietenă catolică Lucette Seznec (1927-2006), în crearea unei secţiuni a P.E.C.F. Desigur, Montpellier figurează printre primele oraşe în care Prietenia Evreo-Creştină a fost instituită, în martie 1949, de către profesorul Guenoun şi pastorul Forest, dar ea nu a funcţionat decât câţiva ani. Cofondator şi preşedinte (din 2003 până în 2017), al acestei noi asociaţii, denumită Secţia Jules Isaac, la iniţiativa mea, m-am străduit să dezvolt numeroase activităţi al căror obiectiv principal a fost cunoaşterea Celuilalt.

Prieteni creştini şi evrei, noi am rămas fideli lui Jules Isaac în lupta sa contra învăţământului creştin al dispreţului, care trebuie în mod necesar înlocuit cu învăţământul stimei.

Jules Isaac a fost şi rămâne pentru mine, modelul savantului riguros, demn şi prob, care ştie să dea naştere fervoarei admiraţiei, respectului şi prieteniei.

Carol Iancu, profesor emerit la Universitatea Paul Valéry din Montpellier, membru de onoare al Academiei Române.