SANDA CORDOŞ, ÎNSEMNĂRI DIN CAIETELE BOLII

Azi e 1 martie /2015/ şi cum am primit un calendar de perete de la Lucian V., dar care stă sprijinit în dreapta mea, pe speteaza colţarului, noua lună are o nouă imagine. E o poză veche (cum sunt toate, de altfel, din acest calendar realizat de Muzeul Grăniceresc din Năsăud), din 1930, reprezentând un grup de copii din Zagra. Sunt şapte copii, şase fete şi un băiat, de circa 5-6 anişori, îmbrăcaţi în straie populare, încălţaţi cu opinci, băiatul poartă pălărie, iar fetiţele au broboade. Se uită toţi la mine, cu feţişoare încruntate, ca şi cum le-ar bate soarele în ochi. Probabil îi deruta, de fapt, aparatul de fotografiat şi situaţia neobişnuită în care se aflau. Au, însă, o prospeţime specială care mă încântă, a ajuns, iată, până la mine, pe când ei, aceşti foşti copii nu mai calcă faţa pământului, bunul Dumnezeu ştie de când.

Mai sus, pe perete, e un tablou al lui Onisim Colta, un pictor pe care îl preţuiesc în mod special. Are dimensiuni mari (ceva de genul 1,50 × 1, 70, dar nu ştiu exact) şi reprezintă o parte dintr-o tindă ţărănească, pe care stau câteva obiecte: o cămaşă albă, o pâine (aşezată pe un şervet), un măr, o pară, un pergament făcut sul, o cunună uscată de spice, un ghem de sfoară etc. Totul e lucrat cu o atenţie excepţională pentru detaliu, cu un joc subtil între lumini şi umbre, încât vezi striaţiile şi textura fiecărui obiect în parte, îmi vine să mângâi lemnul şi să apuc mărul, să ating cele două sfori care traversează compoziţia. Nu mă pot ridica să fac toate astea, dar privirea mea mângâie şi atinge aproape în fiecare dimineaţă. E o bucurie care se naşte nu atât din obiectele pe care le văd şi le pot descrie, ci din acel spirit, din acel aer, greu (pentru mine) de calificat, propriu lumilor create de Colta. În lucrările sale există ceva magic şi neliniştitor, ceva efemer, tangibil şi care, în acelaşi timp, promite o adâncime sufletească, o „urmă“ divină.

Scriu, iată, despre poze şi tablouri, evit să notez despre lucrurile grele şi complicate. S-a încheiat teribila lună februarie, în care au murit amândoi părinţii mei, la care m-am gândit intens. Tata a făcut accidentul cerebral pe 11 februarie, s-a stins pe 16 februarie şi l-am înmormântat pe 19. Au trecut de atunci doar 4 ani. Ani grei, răi, teribili.

Mama a murit în 27 februarie 2006, iar azi sunt 9 ani de când am înmormântat-o. Poate am mai scris despre ziua aceea, cu potrivirile ei groaznice. N-am s-o (mai) fac acum, deşi mă gândesc la plecarea ei. La boala ei, la agonia ei, la moartea ei. La ziua înmormântării ei, cu noi stând cu toţii în jurul sicriului, în mijlocul curţii de la Gilău, sub razele unui soare primăvăratic (cu o zi înainte ninsese), cu tata aşezat la un moment dat pe un scaun, ţinând-o pe Daria mică în braţe şi plângând ca un copil. Cu mama se ducea, de fapt, viaţa lui.

În această săptămână, am început să merg la şcoală. Cu mari emoţii, pe care am încercat să le ţin în frâu şi cu ajutorul unui antidepresiv. Am avut în jur prieteni. Am avut în faţă studenţi cu figurile şi, îmi place să cred, cu minţile deschise. Am făcut paşi mici, şovăielnici, am fost nevoită să mă opresc şi să mă odihnesc pe coridoarele facultăţii, devenite atât de lungi. Sper şi mă rog să mi se dea putere să merg înainte.

Liviu a ieşit după cumpărăturile din proza vieţii şi s-a întors, pe deasupra, cu un ghiveci cu o plantă cu flori roşii. Sunt mici şi semeţe şi-mi place, fireşte, să le am alături.

20 decembrie 2015

Acum ies la lumină alte câteva gări şi peroane (inclusiv aceea din Braşov, din vara lui 2011, când aşteptam alături de Mihaela, Alex şi Crina un tren care întârzia cu orele, iar noi am râs ca nişte puştani, eu încercând să-mi ascund hohotele prea sonore în poşetă), dar am să le las nescrise. Mă voi opri, însă, tot la o gară, pe care mi-a adus-o puternic în minte ziua de vineri, când, din întâmplare, umblând pe telecomandă ca să-mi găsesc o companie sonoră acceptabilă, am dat pe RAI 1 peste o transmisiune specială: Papa Francesco deschidea cea de-a patra poartă din aşa-numitul an al compasiunii (misericordia), pe care tot el l-a proiectat şi l-a inaugurat cu vreo lună în urmă. A deschis mai întâi o poartă într-o biserică din Africa, apoi poarta de la catedrala San Pietro şi cea de la San Giovanni in Laterano, iar acum vineri, în 18 decembrie, a deschis poarta unui nou spaţiu Caritas, pus la dispoziţia celor nevoiaşi (ca să aleg un cuvânt cald şi evaziv pentru atâtea nefericite biografii umane), la Roma, în via Marsala, în apropiere de Stazione Termini.

Ca întotdeauna când am prilejul (şi s-a întâmplat de mai multe ori în toamna aceasta), mă uit, de fapt rămân alături de Papa Francesco, ascultându-i cuvintele pline de o rară umanitate. Acum, slujba era numai pentru acei nevoiaşi şi pentru slujbaşii (fie ei ficşi ori voluntari) Caritas şi privindu-le figurile lipsite de orice fast şi solemnitate înţelegeai, cu putere, de ce e nevoie de compasiune faţă de atât de încercata fiinţă umană. Preoţii înşişi care îl însoţeau la slujbă pe Francesco nu erau înalte feţe bisericeşti, ci, probabil, cei doi parohi modeşti ai locului. Imnele şi psalmii au fost intonaţi de cei mai muzicali, probabil, dintre necăjiţii prezenţi, însoţiţi în cântarea lor de nişte chitare modeste. Totul a fost, însă, extrem de emoţionant, prin ceea ce transmitea şi prin amintirile pe care, iradiant şi străpungător, mi le-a adus la suprafaţă.

Aceasta cu atât mai mult, cu cât deasupra porţii compasiunii era un mozaic realizat de părintele Marko Rupnik. L-am văzut din prima şi mi-am dat seama (nici nu e greu) că a fost realizat de Marko şi de echipa de la Centro Aletti, adică din locul cel mai special de pe pământ în care mi-a fost dat să trăiesc pentru câteva luni. Ca tot ce realizează acest pictor-eseist-părinte, mozaicul e de inspiraţie bizantină, într-o tratare foarte liberă, care merge, în unele lucrări, spre expresionism, cu toată disperarea pe care acesta o exprimă. Acum, mozaicul îl reprezintă pe Isus, căruia i se vede doar un picior ce poartă stigmatul cuielor, la fel ca podul palmelor, ce ţin strâns pe umerii Fiului Ceresc, pe după umeri, ca să fiu mai exactă, un necăjit al vieţii care, iată, are nevoie de ajutor. Impresionant e faptul că faţa acestui neputincios este identică cu cea a lui Cristos şi, mai mult de atât, un ochi al lor e, de fapt, comun. Câtă vreme camera filmează mai de departe, vezi patru ochi, când ea se apropie, observi că sunt doar trei. Ce înseamnă asta? Că Fiul Domnului se uită cu ochiul celui nevoiaş sau că cel în mare necaz ajunge să vadă cu Ochiul Divin? Întreb şi eu prosteşte, ştiind bine că sunt mai multe răspunsuri posibile.

După ce s-a terminat transmisia, m-am gândit mult la Centro Aletti, la atmosfera extraordinară de acolo, la şansa pe care am avut-o, în 1994, de a trăi în casa aceea binecuvântată, care fusese deschisă oficial, ca un centru de întâlnire Est-Vest, cu un an înainte, în prezenţa Papei Giovanni Paolo Secondo. Tomas Spidlik, „stareţul“ locului, era invitat periodic la Vatican, îi ţinea lecţii (deşi mă tem că nu acesta e cuvântul potrivit) papei despre lumea ortodoxiei, căreia îi dedicase întreaga sa viaţă şi mai multe studii de referinţă. Părintele Spidlik avea o figură deschisă şi jovială, dar pe mine mă intimida. Poate pentru că era un înţelept şi un sfânt, câtă vreme eu mă simţeam o păcătoasă. Îmi amintesc cum stăteam mai mulţi într-un cerc în curtea interioară de pe Via Paolina, în faţa intrării la Capelă (mică şi toată lucrată în mozaic de către Marko şi de către discipolii săi), şi Părintele Spidlik ne vorbea cu zâmbetul său larg despre întâlnirea pe care o avusese cu Sfântul Părinte şi despre glumele pe care i le spusese. Stăteam în lumină şi râdeam.

Am presupus mereu că echipa de la „Aletti“ este apropiată actualului Pontif, prin valori, prin tipul de umanitate, prin lumea iezuită comună. Acum, după ce am văzut mozaicul lui Marko deasupra porţii deschise de Papa Francesco, mi-am imaginat, poate într-un fel copilăresc, că cel dintâi e sfătuitorul, aşa cum Spidlik a fost al ilustrului, santificatului său predecesor, care, de altfel, el însuşi l-a invitat pe Marko Rupnik să lucreze, încă în anii ’90, o capelă la Vatican.

Doamne, dă-mi putere şi vindecare.

3 iulie 2016

Puterile mele sunt mai puţine, iar când vin aici, la Gilău, lucrul acesta e, într-un fel, mai evident. Mi-e tot mai greu să mă ridic de pe această canapea, ca să nu spun despre fotoliul de afară. Anul trecut, de acolo mă ridicam doar cu ajutorul unui singur braţ; de anul acesta, am nevoie să fiu trasă din culcuş, să fiu ridicată.

Studenţii din anul III Română m-au invitat la cursul lor festiv, printr-un mesaj emoţionant transmis de Daiana G., reprezentanta lor. Le-am răspuns că, din păcate, nu voi putea fi de faţă să le spun cât sunt de preţioşi şi le-am trimis, via email, un substitut literar, anume splendidul poem al lui Ion Mureşan, Autoportret la tinereţe. Corespondenta mea necunoscută (nefăcând seminar, ea nu are chip pentru mine) şi inimoasă mi-a răspuns, în numele anului, că i-am emoţionat şi că speră că, măcar unii dintre ei, vor avea şansa să mă reîntâlnească la masterat. Nu i(le)-am mai răspuns şi n-o voi mai face, ar fi din cale afară de patetic şi, oarecum, de ridicol. Ce să spun? Ne vom vedea dacă timpul va avea răbdare cu mine, dacă Dumnezeu va fi îndurător. Ei au nevoie de un viitor cert, de proiecţia unui timp generos şi ocrotitor, nu de incertitudinile lăcrămoase ale unei profesoare bolnave.

Când am tânjit după caiet, dar n-am scris, am vrut s-o fac mai ales (dar nu numai) sub imboldul lecturii jurnalului lui Matei Călinescu, Un alt fel de jurnal, pe care mi l-a dăruit draga de Anca H. O voi face, însă, la o altă oră şi într-o zi mai bună, cu o inimă mai uşoară.

26 august 2016

„Quando Italia piu bella scompare, tu cosa fai?“ Aşa scria pe un pliant pe care l-am primit în primăvara lui 1994, pe stradă, la Roma, la nu mai ştiu ce activitate de salvare a patrimoniului. Pliantul l-am aruncat, în schimb enunţul inscripţionat pe el l-am păstrat în memorie şi l-am activat în mai multe rânduri. Mi s-a părut mereu un fel de răsfăţ, un nonsens: cum să dispară Italia cea (mai) frumoasă? Cum să dispară locul cel mai frumos de pe pământ (mă rog, după experienţa mea foarte limitată şi după standardele emoţiilor mele)? Cum să se stingă atâta frumuseţe, la grande bellezza, care include ea însăşi, greu de numit, o anume sfâşiere, un anume dramatism? Adică sunt greu de numit resursele acestor umbre care dau profunzimea nostalgică a frumuseţii din Italia. La urma urmei, n-ar fi atât de greu de numit, aş putea face o analiză, dar nu e locul şi nu e, mai ales, momentul acum.

Acum când întrebarea de pe pliantul vechi îmi revine în minte stăruitor, când nu-i mai resimt răsfăţul, ci doar suferinţa. Aceasta pentru că alaltăieri dimineaţa a avut loc un cutremur în zona Umbria, în inima minunatei şi iubitei mele Italii, în care au murit (până acum) 260 de oameni şi sunt răniţi vreo 400. Deşi ştiu că nu e bine ce fac, revin mereu la ştirile despre cutremur, cu sentimentul că acolo sunt fraţii şi surorile mele, unii ascunşi pe vecie sub moloz, alţii rămaşi sub cerul splendid şi neîndurător, marcaţi pentru o viaţă, pentru întreaga lor viaţă, de ceea ce au trăit în cele câteva zeci de secunde în care pământul s-a scuturat şi de ceea ce le-a fost dat să vadă şi să audă după. Mă gândesc la câte mici planuri (din cele care se fac de pe o zi pe alta, cu lejeritate şi, poate, cu o anume plictiseală estivală sau, dimpotrivă, cu pasionalitate) au fost şterse pentru totdeauna şi îngropate sub moloz. Mă uit la ştiri şi plâng. Ascult înregistrările cu primele anunţuri făcute la serviciul de urgenţă, cu primele chemări disperate, şi mă podideşte plânsul. Apoi văd filmuleţul cu salvarea fetiţei Giulia (de 10 ani, spun cele mai multe surse), care a stat 17 ore sub dărâmături, şi plâng din nou. Văd salvatorii care se apropie, care fac un cerc în jurul unui dâmb de moloz, unul e dedesubt şi cere tăcere pentru a putea auzi respiraţia (sau poate vocea?) fetiţei, apoi se văd picioruşele cu tălpile în sus şi brusc, aproape miraculos, după câteva manevre ale acestor bărbaţi, iese la suprafaţă capul fetiţei, cu un păr lung prins în codiţă, un căpşor care se uită de jur împrejur, în vreme ce salvatorii aplaudă. Am citit că apoi Giulia a cerut apă, că a fost operată (nu ştiu pentru ce) şi că e bine. După ea, a fost scoasă din moloz sora ei, moartă. Viaţa are un nume şi un chip, moartea e un munte sinistru de dărâmături.

Când Italia piu bella scompare, eu stau aici şi plâng. Eu, o soră de suflet, neputincioasă şi iubind cu atâta nostalgie şi disperare Peninsula, îi plâng morţii şi îi plâng şi viii. Mi-e sfâşietor de dor de ţara aceasta care, nu ştiu de ce, a ajuns să fie, sufleteşte, şi ţara mea.

2 octombrie 2016

A trecut o lună pe care n-am scris-o, o lună pe care am trăit-o, însă, fireşte, minut cu minut şi secundă cu secundă.

Acum stau afară, în pridvorul casei (cum îi zic eu), care e în faţă, chiar la intrare, iar nu în grădină şi nu e pridvor, în sensul propriu, dar are un mic acoperiş deasupra. De aici văd blocul din faţă, vecinii care îşi duc gunoiul, boschetarii care ies de pe rampa de gunoi (care e undeva în dreapta), încărcaţi cu plase. Uneori se ceartă, alteori doar ascultă muzică la un tranzistor portabil.

Săptămâna care se încheie azi a început cu o veste teribilă: a murit Gyuri Pascu. Mă întorceam luni dimineaţa de la baie, sprijinită în cadrul meu, televizorul mergea (ca să am companie în drumurile mele, să fie voci care să mă însoţească şi să mă primească în cameră) şi am auzit vorbindu-se despre Gyuri la imperfect, apoi am dat pe alte posturi şi am văzut peste tot vestea inscripţionată. Peste zi, toate jurnalele au deschis cu această tragică informaţie şi cu imagini cu el. Luni seara m-a sunat Anita să mă întrebe dacă nu facem şi noi ceva, dacă nu trimitem cuiva un mesaj. Noi, adică foştii lui colegi de facultate. Ba da, putem trimite, i-am spus, dar cui? În asemenea momente ar fi de trimis un mesaj fiicei sale, dar noi n-o ştim pe fiica sa şi nici ea pe noi. Ea are nevoie de sprijinul şi căldura unor apropiaţi, iar nu de cuvintele abstracte ale unor fiinţe abstracte sau, mai corect, străine.

Marţi m-a sunat Felicia, am vorbit cu ea pe îndelete. Mi-a spus că nu s-a dus la capelă să-l vadă, că vrea să-l păstreze în minte ca pe un om viu şi vesel, că a urmărit mai multe filmuleţe cu el pe youtube. Am făcut şi eu asta, am zâmbit, m-am lăsat copleşită de tristeţe şi de amintiri, de o mulţime de amintiri ale tinereţii noastre comune. Mi-am amintit de umorul lui, dar şi de tristeţile sale, de căderile în supărări copilăreşti, greu de îndepărtat. Mai toţi zic că e bine, că e în spiritul lui, că el ar fi vrut (Doamne, de unde ştim asta?!!!) să păstrăm faţa lui veselă. Sigur, aşa va rămâne el în mentalitatea poporului care l-a îndrăgit mult, ca pe un fiu bun (ceea ce Gyuri era, fără îndoială), zburdalnic, căruia îi place să se joace şi să transforme în râs (într-un râs comprehensiv) defectele şi smintelile noastre. Umorul lui era popular, dar nu era vulgar, avea o sursă serioasă în livresc şi în talentul lui pentru limbi. Umorul lui era, în primul rând, un umor de limbaj, care se baza pe inteligenţa jocului de cuvinte şi pe o mare inventivitate. Spontaneitatea lui era autentică şi rară. TVR 1 a reluat o emisiune de prin 2005 (sau 2006?) în care, întrebat despre filmările la O vară de neuitat (filmul lui Lucian Pintilie), spune lucruri atât de speciale, de spontane şi de personale. Le spune în felul lui, surâzător, dintr-un unghi neaşteptat şi cu puterea de a recrea, astfel, o lume.

El, care se simţea ca peştele în apă oriunde, care stabilea cu uşurinţă legături în orice grup, el, dragul de Gyuri, era un anxios. Râsul lui ieşea dintr-o prăpastie sau, dacă asta e prea mult, dintr-un drum cu hârtoape.

Sigur, noi ne-am petrecut mult cu el în cei patru ani de studenţie, a fost fratele nostru, am împărţit atâtea împreună, dar pe urmă a devenit al tuturor. Îmi amintesc cum mă imita, cu gesturile pe care le făceam vorbind la seminarii, cu felul în care fumam, spunea că n-a mai văzut pe cineva care să fumeze ţigările aşa, să lase un chiştoc atât de mic, fumam Carpaţi-fără-filtru, aşa că ţigările noastre aveau doar chiştoc şi nu aveau, fireşte, filtru. Îmi amintesc de rolurile sale în piesele montate de Ion Vartic cu „Ars amatoria“, de felul strălucit în care încălzea scena, de repetiţiile în sala Eminescu în care eu ajungeam destul de des cu un ceai fierbinte (stăteam în gazdă foarte aproape, pe strada Oraviţa). De interdicţii. De turneul cu Cântăreaţa cheală la Timişoara. De ieşirile după cursuri la Metropol. De orele petrecute în barul din subsolul facultăţii. Au fost atâtea cântece. Au fost bocete. Au fost muzici şi faze. Au fost chefuri. Au fost ore pe tarlale şi în livezi la practica agricolă. Au fost cele câteva întâlniri de după 1990.

Prin primăvara acestui an a fost la un concert aici, la Cluj. Nora l-a întâlnit, au vorbit şi despre mine şi mi-a trimis prin ea un cd cu piese de-ale lui. Nora mi-a spus atunci (şi mi-a întărit acum câteva zile când m-a sunat) că era obosit şi tracasat.

Gândul că acest caiet s-a transformat într-o aritmetică a nefericirii, într-un registru al plecărilor, de asemenea, îmi displace.

Sunt încă afară. E un miros splendid, de toamnă, şi un cer încă frumos.

Ajută-mă, Doamne.

Odihneşte sufletul lui Gyuri, vechiul meu prieten.

12 noiembrie 2016

Deschid caietul şi fac ceva ce n-ar trebui să fac: citesc pasaje de odinioară. După ce fac asta, mă întreb: la ce bun să mai notez? Urmează să scriu aceleaşi lucruri, urmează să notez aceeaşi destrămare a iubitului meu trup: fasciculaţii, crampe, dureri. Dureri în partea de jos a coloanei, le resimt la fiecare mişcare, inclusiv noaptea, când mă perpelesc în pat. Picioarele mele sunt mai slabe, mi-e greu să ridic cu ele plapuma care mă înveleşte. Cum să opresc această destrămare?

A apărut de câteva luni interviul pe care i l-am acordat Mariei Pilchin pentru „Contrafort“. Acum câteva zile m-a cuprins nu ştiu ce sentiment al urgenţei şi l-am trimis câtorva persoane apropiate: Ruxandra, Mihaela, cele două Anca, Adriana. Anca H. a pus link-ul trimis pe facebook, l-a deschis Rada, a citit interviul şi a plâns. Când îmi spune asta (oarecum surâzător), îmi vine şi mie să plâng, îi spun că nu vreau să discutăm despre subiect. Apoi, după o zi, îmi dau seama de ce am trimis link-ul prietenelor şi de ce nu pot să vorbesc cu fiica mea despre interviu. Deşi în el am scris în primul rând despre cărţi şi citit („Ce rost are să mai citim literatura?“ e titlul său, dat de Maria Pilchin şi împrumutat de la cărţulie), în final am făcut publică cea mai teribilă spaimă a mea: spaima de moarte. Am spus/scris acolo că, probabil, literatura te poate ajuta să treci (şi) marele, enigmaticul prag (al morţii), dar că nu vreau să vorbesc despre asta, deşi – am mărturisit – mă vizitează tot mai des versurile lui Cezar Baltag din Sema-soma: „Te-ai săturat de zilele tale, sufletul meu,/ Sperai mai mult?“ (citez din memorie).

Şi apoi Rada, după câteva ore, la telefon, referindu-se la faptul că eu întârziu s-o sun (eram la baie, apoi cine ştie cu ce m-am luat): „Să nu mă mai părăseşti aşa“. O spune, din nou, surâzând, dar eu îmi dau seama că şi ea exprimă astfel o spaimă adâncă (a ei, a noastră). Nu, draga mea copilă, dacă stă şi în puterea mea, n-am să te părăsesc. Nu vreau să plec, vreau să rămân aici, alături de tine.

Doamne, ajută-mă.

Doamne, ajută-ne.

Doamne, fii cu noi.