Poemul după Albrecht Dürer ca o evlavie ce ne-a rămas

 

Lui Horia-Roman Patapievici

 

Iarnă afară.

Ninge dintr-o parte, liniştit.

Lampă, băltoacă a visătoriei

cum stai spânzurată în om pe-ntuneric

ca o evlavie ce ne-a rămas,

copilei i-a crescut mustăcioara ironică, zice:

 

Erau ca voci în schimbare

semnele faste pe pământ.

Tu însuţi, geniul

 

acum un funigel în văzduh, un liliac al

răbdării

 

în nopţi de iarnă cu rămureaua de scaiete

plimbai la scăldătoare

lumile, câte sunt.

 

Apa de după scaldă încă o beau, încă o beau

pentru tine/ liliac al răbdării pe pământ

şoareci şi pustnici, nu se ştie de unde

aduşi de vânt.

 

Iarnă afară.

Ninge dintr-o carte, liniştit.

Lampă, băltoacă a visătoriei

cum stai spânzurată în om pe-ntuneric

ca o evlavie ce ne-a rămas,

copilei i-a crescut pisica măritişului, zice.

 

O mână albă de departe

 

Plouă din muzică direct

peste oraşul fără acoperişe.

O mână albă de departe

îţi face semnul adormirii.

 

Lotus uman pulberuit

în alba drumeţie printre bulboane,

destul ai râs, te încearcă şi plânsul –

 

un păianjen mai viu peste cele umile

vei întâlni doar în basme

unde s-a spus bună ziua atingând

pământul cu degetul

apoi ridicându-l spre cer.

 

Hotărât, doar cu duhul blândeţii

în bocanci legaţi la dulcea tinereţe

zării să-i sărute largul bot

aşa cum era, zăbrelit peste tot

 

nu vom ajunge departe, mai departe de forma

unui corp imaginar

totuşi acesta e drumul:

 

se ridică ceaţa,

intră nişte mâini culegând culegând

din preexistenţă ultimii

fragi sălbatici.

 

Descrierea după altă natură

 

Muzica celui sceptic nu roua

îmi stă pe limbă cu asupra de măsură.

Mâna cu pană albastră încearcă

descrierea după altă natură

 

Se va spune în locuri de har, puţine:

omul ăsta cheamă/recheamă mânzul unei

asine

dar nu s-a dumirit pe sine,

aşa că iată-l pe jos chiar de zboară prin aer,

pe şine

şi iată zilele lui paneraşe pe apă goale, trecură.

 

Mâna cu pană încearcă încearcă

descrierea după altă natură

 

Plouă, galopant trandafirul

deşirat din pisică

galben se pleacă spre iarnă, stingher –

arta descrierii după altă natură

începe sfârşeşte

cu o mână albastră ridicată spre cer.

 

Lauda calfei la o cină cu vin

 

S-ar putea nu e sigur

iarna să vină focul în casa ta

şi nimic să nu ardă –

restul zilelor, o cenuşă uşoară.

 

S-ar putea nu e sigur

şoimi superbi în înaltul văii să piară

de mâna unor vânători nepricepuţi.

Lauda calfei la o cină cu vin:

 

iubiţilor, azi în pădure a fulgerat din senin

cu strigare şi-a nins,

semn că vara asta va trece prin casele voastre

un tânăr atins de acordul acela, putem spune divin:

 

Şi cornul sună însă foarte puţin.

 

Scrisoare de pe timpuri lui Augustin D.

 

Teme-te fiule de pierderea capului fără

nicio ispită.

Anii au tot dus lumina în care trebuia să apari

glorios, în elementul tău

ca bufniţa pe catedrală.

 

Frumoasa fără corp va veni, va veni

seară de seară până la moarte –

dovadă că ce-ai pus în gură

fu carne vie nu firmitură: pogorământ!

 

Ploile au prins în plase masca unui nou

cutremur.

Toamna la înălţare câmpia intră în pământ –

spectrul aripilor unui cal cu aripi

zadarnic aleargă câinii să-l sfâşie

aci, pe-o bătătură

cu iarbă grasă, pomet şi vânt.

 

Frumoasa fără corp va veni negreşit

seară de seară până la moarte

în pasul tău de-o nostimă măsură –.

dovadă că

ce-ai dus la gură

fu bucurie nu băutură; iar gestul – sfânt!

 

Poemul ca o sabie japoneză

 

Tăierea golurilor umplerea cu lumină

unde începe

unde se termină?

 

Extrem de rar am trecut totuşi marea.

Mare după mare lumea densă umană

fără un strop de apă.

– Da, dar tăierea golurilor umplerea cu

lumină

unde începe

unde se termină?

 

În lumina de zi

scepticul aprinse lampa, şopti:

încet, vino către mine ca fumul peste

coline, violet.

– Da, dar tăierea golurilor umplerea cu

lumină

unde începe

unde se termină?

 

Există normalitatea, e dovedit

oriunde merg se înserează, soarele apune subit

şi eu mă frăsui că bunăoară în sinistrul

de-afară

un farmec de copilandru iată doboară

calul lui Alexandru rău potcovit.

– Da, dar tăierea golurilor umplerea cu

lumină

unde începe

unde se termină?

 

Într-un poem saturat chemând carte

munca e

a celui ce se-ntoarce cu privirea din moarte

cu inima albă

aici, departe.

 

 

Din antologia Lumină, încet, ediţia a II-a, prefaţă Ion Pop, postfaţă Mircea V. Ciobanu, în pregătire.