DAN GULEA, THEODOROS – ŞI OMUL, ŞI CARTEA

O arheologie^[1]. O lungă tradiţie a cititorului în calitate de personaj principal ar putea începe cu versetul din Apocalipsa după Ioan, care este desemnat motto al recentului roman al lui Mircea Cărtărescu: „Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: «Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?»“.

Este orientarea caracteristică textului liturgic, cu destinatar care trebuie emoţionat, condus şi îndrumat, aşa cum o arată un întreg Ev Mediu, de exhortaţii şi clamări – şi aceasta este şi imageria pe care o de-semnează autorul: arhangheli apocaliptici au scris cartea vieţii lui Tudor/ Theodoros/ Tewodros, iar Domnul sau „marele Cetitor“, în chiar vremea Judecăţii, o citeşte (şi poate o trăieşte: „poticnindu-se“, „urmărind cu unghia slovele“, pentru că „ochii i se umpleau câteodată de lacrămi“, „chicotea“, „se ridica mânios […] izbind cu pumnul în masă“, dar şi „rămânea visător, cu obrazul în palmă“). De aici, utilizarea persoanei narative a II-a, arhanghelii certându-l şi cercetându-l permanent pe erou, pe Theodoros.

Cartea aceasta invocată în motto, care ar fi deci de citit, este, din perspectiva arhicunoscătorului de figuri ale naraţiunii, o carte a vieţii – aşa cum este orice biografie, fie ea şi apocrifă ori ficţională. O carte a vieţii pe care, înviat, Theodoros o „ascultă“ şi faţă de care nu reacţionează, tăcerea fiind răspunsul său, de aur, poate împăcat de accederea în acest univers borgesian. Dar Theodoros tace şi pentru că el este o fiinţă a acţiunii; trăieşte, precum orice om, în lumea aceasta, pentru a compărea în faţa Tronului: „îţi scriem povestea în ceruri pe măsură ce ea se deapănă pe pământ, spre citirea ei la Marea Judecată“, spun arhanghelii.

O carte a vieţii, „pusă în scenă“ nu la modul unei „Scări a numerelor“ ieroglifice, nu la modul lui chir Criticos sau poate al lui Idiotiseanu din memorabila Ţiganiadă, ci slujindu-se puţin de vremea de apoi a Cimitirului Buna-Vestire, opera cea argheziană, şi poate mai mult din postfaţa à la manière de, semnată de un Martin Adams Mooreville, personajul criticului ce preia iniţialele celor trei autori ai romanului emblematic pentru o epocă şi o generaţie – Femeia în roşu: Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş.

Şi, neapărat, în istoria meşteşugarilor de mai sus, trebuie amintit Caragiale din ultimul său volum antum, Schiţe nouă, unde indică, într-o serie de note paratextuale, surse de inspiraţie, dar şi cunoscuta metaforă a „zugravului“: „de când lumea poveştile sunt ale lumii, însă, fireşte, felul povestirii lor rămâne oricând al povestitorului – precum Maica Precista este a tutulor creştinilor, dar o icoană cu chipul ei e a meşterului care a zugrăvit-o, în felul lui“.

Iar „Nota finală“ a lui Mircea Cărtărescu se situează cumva între Femeia în roşu şi Schiţe nouă: sursa primară este o scrisoare a „memorialistului“ Ion Ghica către Vasile Alecsandri, unde apare un „tânăr servitor dispărut din Ghergani, de la curtea tatălui său“; alături de aceasta, jurnalul lui Mircea Cărtărescu, operă de căpătâi, în sensul fascinantei dimensiuni a laboratorului – atât cât vrea autorul să dezvăluie: „Tot Jurnalul meu e presărat, de treizeci de ani încoace, cu notaţii despre Theodoros şi cu sentimentul că trebuie să-mi fac curaj ca să-l încep odată şi-odată“. De semnalat ambivalenţa termenului de „jurnal“: Cărtărescu publică, în ritmul de o dată la şapte ani, un jurnal de autor, unde prezintă firele şi preocupările sale – texte care sunt însă desprinse dintr-un text primar, să-l denumim Jurnalul, adevărată bază sau ultimă Thule a scriitorului, din care se alege ceea ce poate citi şi marele public, astăzi şi acum.

Jurnalele publicate ale lui Mircea Cărtărescu (Jurnal I (1990-1996) şi II (1997-2003), Zen: jurnal 2004-2010 şi Un om care scrie. Jurnal 2011-2017) descriu ambitusul lui Theodoros: cea mai veche însemnare este din 2 ianuarie 1991: „Două proiecte (de care nu am să mă apuc niciodată): o carte făcută şi prezentată ca un almanah sau o colecţie de reviste (pe un an, 12 numere, să zicem, cu autori inventaţi şi o istorie fictivă etc., etc.), şi povestea acelui aventurier, Teodoros, care ajunge regele Abisiniei (sau aşa ceva) din Ion Ghica“.

Alte titluri conferă, de-a lungul timpului, valoare pentru lumea lui Theodoros, care este amintit la scala proiectelor alături de Franny & Zooey („să traduc“, 2 septembrie 1993), Salammbô („pentru «Theodoros», fireşte, cel amânat sine die“, 18 ianuarie 2011), Istoriile lui Herodot („citesc mai departe din Herodot, Egiptul ca un joc pe computer, perspectivă din zborul păsării, nimic care să aibă cât de cât realitate“, 21 iunie 2011). Există, uneori, şi trimiteri la propriile texte: „transformarea Levantului în roman – un foarte bun exerciţiu pentru Theodoros“ (2 ianuarie 2012), cu unele îndoieli asupra receptării: „dacă Orbitor nu le-a spus nimic, nu le va spune nimic nici Theodoros. Dar dacă această carte este în mine, ea va ieşi din mine oricum, chiar dacă mă va sfâşia în bucăţi“ (4 decembrie 2009).

Lucrul a început greu: pentru Theodoros este necesară „o pictură de epocă“ (18 octombrie 2000), deşi „ar fi multă bătaie de cap cu documentaţia“ (4 iulie 2002); condiţiile sunt diverse, şi ţin de raţiuni poetice: „Dacă voi scrie vreodată Theodoros, corăbiile vor avea acolo pânze de sidef trandafiriu“ (30 aprilie 2004), raţiuni ce sunt din când în când abandonate; uneori este reamintit câte un proiect, şi „mai ales Theodoros, de care uitasem cu totul“ (28 sau 29 decembrie 2005). Un declic se produce la un moment dat: jurnalele publicate au însoţit cele trei volume din Orbitor (1996, 2002, 2007) şi Solenoid (2016), cu titlurile lor alternative şi cu ipoteze de lucru, lecturi, vise şi sentimente; Un om care scrie, jurnal al Solenoidului, consemnează o hotărâre în lumea sinuoasă a creaţiei: „Vreau să încep şi Theodoros, să fie la bal şi la spital totdeodată“ (21 iunie 2011): în fond, o interpretare a Solenoidului (romanul care este construit pe ideea lui şi-şi/ în loc de sau-sau, alegerile obişnuite ale lumii noastre) prin Theodoros cel, încă, nescris.

De te fabula narratur. Trei nume pentru un singur personaj, trei cărţi şi 33 de capitole, distribuite proporţional, studiază destinul lui Theodoros, cel ce voia să fie împăratul împăraţilor, întruchipând astfel vanitatea destinului uman, din singura perspectivă acceptabilă în acest univers, perspectiva ecleziastică („vanitas vanitatum“), pe care o enunţă arhanghelii la Judecata de Apoi: „om al tuturor izbânzilor deşarte, ce te călăuzesc spre focul nestins al Gheenei“.

Trei sunt coborârile în istorie: „Tudor“ – sau destinul nord-dunărean, ce continuă saga Bucureştiului, temă de bază pentru autorul Orbitorului şi al Solenoidului, „Theodoros“ şi construirea unei identităţi sângeroase, revers al lui Manoil din Levantul, respectiv „Tewodros“, împăratul etiopilor de la jumătatea secolului XIX, răpus de armata imperiului unde nu apune niciodată soarele. Imersiuni anulate, din când în când, de reverii transcendentale, cum ar fi Bucureştiul „celest“, al zmeielor de hârtie ce plutesc neîncetat peste oraş, ancorate de funii zdravene în diferite puncte din cetate. Dintre ele, zmeul cu Stamatina, fiica domnitorului de care se îndrăgosteşte Tudor, un zmeu ce are 50 de stânjeni înălţime, pe care urcă personajul nostru pentru a vedea şi câte ceva din cele nevăzute – cum ar fi drumul unui zburător la Stamatina.

Sau de inspiraţia „zugravului de subţire“ Sisoe, brigand alături de Theodoros pe apele Arhipeleagului, care începe să picteze pânzele corăbiilor cu prapuri şi icoane, foarte vestit în lumea armatorilor şi îngăduit de „mai marii lumii“ să picteze însăşi bolta cerească cu scene şi imagini ale falei omeneşti. Ori de viziunile lui Tewodros, care ajunge să cerceteze Chivotul Sfânt şi cele ce sunt într-însul, de data asta depăşind planul orizontal într-un drum ce coboară în taina unei biserici subpământene, ad uteros, pentru a deveni cel ales. Sau cel puţin pentru a încerca.

O istorie a literaturii se poate citi în Theodoros, nu direcţionată în felul în care o făcea Levantul, „în sine“, dar oricum recognoscibilă pentru Domnul Cetitor, de la modelele stendhaliene ale lui Theodoros („idolii tăi încă din pruncie, Alixandru Machidon şi Napulion Bunăparte“) la filigrane moromeţiene (contele de Besensac, aristocrat chefliu de pe vremea lui Napulion), mateine (Raşelica Nachmanson, proprietara unui lupanar de pe Podul Calicilor) şi la lecturi pe care le-aş putea numi literale – un singur exemplu: metafora shakespeariană a femeilor însărcinate, ce sunt asemănătoare navelor cu pânze, este interpretată literal, femeile-pirat ce poartă feţi, împing, urcate pe catarge, toate corăbiile lui Theodoros, într-o anaforă interogativă: „Nu erau pântecele lor umflate de suflul năprasnic al vieţii? Nu semănau burţile lor mai mult ca orice cu pânzele umflate de vânt?“

Vanitas vanitatum. O pagină specială a personajului Theodoros este scrisă în relaţia sa cu mama, Sofiana. Sau, mai bine zis, nu este scrisă.

Arhanghelii cei scriitori nu au îndoieli: „dacă fusese vreodată ceva bun în tine, era doar această legătură, ca o jurubă de mătase, care te ţinea lângă inima Sofianei“; altfel, Theodoros ar fi al Răului. Dar Theodoros a crescut aici, în Valahia „înzăpezită“ – termen recurent pentru a fixa o nouă imagine uterală, cu sate şi conace acoperite până la al doilea cat de zăpadă, cu oameni ce îşi croiesc (o altă) viaţă, tuneluri şi drumuri în zăpadă. Copilăria lui Tudor caută un loc de adăpost, între basmele cu iele (sau vânturese), cu zburători şi cu eresuri ce nu-l încântară: „mamă-ta, spunându-ţi aceste basme ce te făceau să te strângi înfricoşat lângă trupul ei fierbinte, îţi dăduse mereu a înţelege că erau adevărate“. Dar legătura cu mama, adevăratul cordon ombilical, îl reprezintă scrisorile pe care brigandul i le adresează, scrisori semnate ipocrit, pentru că ascund cu îndărătnicie crimele şi sângele ce îi curgea de pe mâini, în special îndărătul unor metafore sau al unor titluri („arhonte“, „stratig“, „despot a multe ţinuturi“).

De altfel, arhanghelii reacţionează şi împrumută de multe ori voci demiurgice – poate în sensul unui anumit „dualism“ naratologic, omniscienţa fiind disputată şi de diavolul (lui Le Sage) ce ridică acoperişurile caselor, judecând, la rândul său: când citea scrisorile fiului, „mintea ei se făcea ca un teatru în care se jucau comediile născocite de tine, pe care ea le credea ca pe sfânta Evanghelie“. Scrisori adresate de-a lungul a şapte ani, la care mama Sofiana nu poate răspunde: atunci când scrie, scrie doar formula de introducere şi cea de încheiere, convenţii ale stilului epistolar, între acestea fiind mai multe pagini albe, o ilustrare literală a retorismului „mai presus de cuvinte“.

Care va fi soarta lui Theodoros, rămas în crugul Judecăţii? Romanul se termină înainte de un verdict anume, dar câteva probleme de etică pot să anticipeze un răspuns; arhanghelii înşişi par a se înfăţişa până la urmă Judecăţii, care „nu va pune în taler omul, cu păcatele şi luminele sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osârdie“. Reprezentanţi ai lumii vechi, bazată pe datorie şi pe legea „ochi pentru ochi“, arhanghelii scriitori au punctul lor clasic de observaţie, omniscient („noi priveam de deasupra, din bagdadiile cerului“) şi se exprimă cu prea multă siguranţă pentru a nu ridica semne de întrebare: „noi am hotărât deodată, într-o singură clipă strălucitoare şi din voia Celui fără-nceput şi sfârşit, clătinarea-n vânt a fiecărei crenguţe şi-a fiecărui fir de păr din capul oricărui om […] în toate clipele din cei 7350 de ani scurşi de la Facerea Lumii“. Aforismele lor, comentariile ce însoţesc naraţiunea se încadrează în tipul de omniscienţă a romanului românesc de la jumătatea secolului XIX şi au grijă, din când în când, să repete ideea vetero-testamentară (cu altoi balcanic, desigur) a predestinării, ca şi cum s-ar fi uitat între timp: „Soarta ţi-a fost hotărâtă dinainte de facerea lumii“.

Alteori, alunecă binişor în protocronisme, atunci când îi însemnează în hronica lor pe fraţii Teodor şi Marin Mehedinţeanu, autorii unei „uimitoare întâietăţi“ prin care „Bucureştii deveniră primul oraş din lume iluminat cu gaz lampant“. Mai mult, încurcă şi numele personajelor: „zugravul de subţire“ Sisoe, pe numele său adevărat Mitrofan (p. 170), este uneori botezat Mavrodin (p. 576).

Cu toate acestea, arhanghelii ridică o întrebare la care nu doar vremea palicarilor şi a arnăuţilor nu poate răspunde mulţumitor, ci niciun fel de epocă în care se poartă războaie – şi mai ales războaie în numele Domnului, în numele lui Iisus Hristos: „Dacă îţi faci cruce cu trei degete năclăite de sânge […] în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin, va fi crucea ta primită?“

Este o întrebare esenţială într-o Europă în care valorile iluministe, moderne ale libertăţii se află sub semnul asaltului fundamentalist religios, venit din exterior şi mai ales din interior, iar Mircea Cărtărescu are această putere de a pune întrebări esenţiale – este poate brandul său cel mai caracteristic – şi de a produce ecou.

^[1] 1 Mircea Cărtărescu, Theodoros, Bucureşti, Editura Humanitas, 2022, 632 p.