ALICE VALERIA MICU, ÎN LUMEA UMBRELOR LUI VIDICAN

În generoasa colecţie O sută şi una de poezii, realizată de editura Academiei Române, a apărut, în 2022, volumul conţi- nând poeme de Gheorghe Vidican. Selecţia poemelor, a reperelor critice şi prefaţa îi aparţin lui Cornel Ungureanu, iar biobibliografia şi nota asupra ediţiei lui Paul Aretzu. Sub titlul Ca o pasăre, umbra, poemele selectate au apărut în volumele Pivniţa din horn (2017), Fisura privirii (2017), Un interior glisant (2018) şi Înflorirea frigului (2019).

Poetul bihorean este unul prolific, cu numeroase apariţii editoriale. El însuşi deficient de vedere, Gheorghe Vidican a organizat 30 de ediţii ale Festivalului Internaţional de Literatură pentru Nevăzători Paşii profetului şi a îngrijit cele trei ediţii ale antologiei aferente acestui festival.

Antologia O sută şi una de poezii este plasată sub auspiciile a două motive – pasărea şi umbra. Pasărea este încărcată poetic de iradieri semantice. Nu întâmplător, găsim în cuprinsul volumului un poem intitulat Pasărea Phoenix, simbol al legăturii dintre elementele primordiale. Umbra este aproape nelipsită din creaţiile poetului, atât ca motiv în sine, cât şi sugerată prin desele referinţe la vedere. Selecţia poemelor a fost realizată cu mare atenţie, urmărindu-se dublul, perechea. Astfel, Intrarea în peşteră a fost ales ca poem de deschidere, pentru ca finalul să-i aparţină poemului Ieşirea din peşteră. Între aceste două titluri întâlnim dublete precum: Înflorirea frigului şi Libertatea frigului, Vis cu Nichita şi Sub paşii lui Nichita, Marginea trecutului şi Marginea viitorului, Zvon de porţelan şi Lacrimi de porţelan, La Bagdad şi La Nisa, Marină I şi II, Dimineaţă I şi II etc.

De la textele scurte, ermetice, realist-suprarealiste, aşa cum categoriseşte Cornel Ungureanu, în prefaţa acestei antologii, poemele din Singurătatea candelabrului, volumul de debut al poetului, Vidican trece la poemul amplu, în care aboleşte raţionalul. Clivajul e propunerea poetului, care destructurează un discurs poetic, îl despică paralel cu reţeaua structurii cristaline a logicii sintactice şi deschide intrarea liberă în patinoarul lipsei oricăror reguli. O succesiune de ebóşe ce reflectă razele luminoase din ţesătura aleatoare de fisuri, din lipiri împotriva firii, acesta e tabloul de suprafaţă al creaţiilor. Gheorghe Vidican construieşte neîntrerupt, meştereşte metafore, un limbaj de coduri şi semne pentru care arareori oferă şi dezlegarea. Ne reaminteşte din când în când că vederea sa e doar parţială, plasând motivul alfabetului Braille ca pe o soluţie a soluţiei. Cu cele 32 de combinaţii de puncte în relief, arătate unui văzător care nu le ştie citi, seamănă sintagmele ce construiesc osatura fragilă a poemelor. Adesea cu prea puţine verbe pentru o comunicare coerentă, fără suficiente prepoziţii şi conjuncţii, ne trezim printre nisipurile mişcătoare ale unei lumi absurde. Printre ele, insule plutitoare, adevărata poezie. Juxtapunerea sintactică, soră bună cu parataxă în retorică, acestea sunt instrumentele discontinuităţilor sibilinice la care ne supune poetul dacă vrem să străbatem reflexia lumii absurde în care trăim şi pe care ne-o oferă ca decor. Dislocări de metafore din magma poetică a limbajului direct pe platanul său de DJ este spectacolul, de unde se recompune, sub marca stilistică personală, lumea lui Vidican. Macadamul expresiilor oferă chihlimbare cu o infinitate de nuanţe şi de insecte prinse în capcana cuvintelor mixate şi apoi împerecheate fără o regulă, ca într-o anti-arcă a poeziei.

Vidican e un pescar de metafore, care aruncă o reţea deasă, cu ochiurile mici, pe unde pătrunde substanţa unei lumi tarate, iar cea mai sigură orientare o au orbii cu degetele lor, căci privirea e fisurată, liniştea maltratată, frigul înflorit, fluturii în tranşee, aşadar, prinşi de război, iarna dezrobită, vidul înmugurit, oglinda incendiată, ochii sunt hăituiţi de trădare, sângele aspru şi sărbătorile vulnerabile. Am parafrazat titlurile unor volume din creaţia sa.

Vesperal, căci înţelegem orbirea ca pe o întunecare a vederii, Gheorghe Vidican vorbeşte despre nevoia de soluţie în faţa inevitabilului, spre deosebire de George Vulturescu, pentru care ochiul orb nu înseamnă orbire, ci concentrarea vederii într-o singură privire, una straşnică, biruitoare, capabilă să distingă ceea ce era imposibil cu ambii ochi. Cu frânturi de imagini ale ratării, o privire ţăndări, lumea lui Vidican e una multifaţetată, oglindind dezastre. El priveşte simultan prin milioane de miniferestre, din milioane de clădiri, orientate spre toate punctele cardinale, pe toate meridianele şi paralelele terestre. Astfel reconstituie, într-o manieră cvasi-dadaistă, tablouri în mişcare, alegând, aparent iraţional, fragmente şi compunând mozaicuri care nu reconstituie nicio imagine originară. În toată această polifonie dizarmonică, metaforele îşi recită fiecare propria partitură, fără să ţină seama de cheie, dirijor, mode, teorie a scrierii sau practică a receptării. Construcţii de dragul materialelor generoase, arhitecturi bizare, se pot spune multe despre poemele lui Gheorghe Vidican, fidel făuritor de imagini. Aforistic, rebel, absurd, romantic, melancolic, dând lecţii de morală sau observând oraşul, rememorând copilăria şi satul natal sau subliniind secvenţe din viaţa nevăzătorilor, punctând călătorii şi locuri din întreaga lume, Vidican scrie cu o sută de peniţe deodată. O sută şi una. Însă, ici-colo, precum tot mai rare sunt lucrurile cu adevărat frumoase şi oamenii oneşti, sunt ascunse versurile ce constituie esenţa poetică a autorului: „trupul un zgomot de monede în ochiul cerşetorului“ (Intrarea în peşteră), „degetul orbului ne trece prin labirint protejându-ne trupurile de eşec“ (Intrarea în vis), „fericirea e o oprelişte plină de imaginaţie“ , „foamea e vestitoare de pericol“ (Zvon de porţelan), „în bastonul orbului se face lumină“, „lăsăm moştenire furia poemelor neterminate“ (Bastonul orbului), „sms-uri alungă sufletul meu în spatele clipei“, „unii în alţii învăţăm veşnicia fragilă a prafului de puşcă“, „frica umbra urma sunt axiome/ cicatrice sentimentale ale furiei“ (La pălincărie), „raţiuni inverse ale marketingului modern“ (Pielea poemului), „frumuseţea lui achile produce curent electric“ (Marginea trecutului). Sunt multe alte astfel de versuri disimulate între numeroasele avataruri ale orbirii, între aluviunile limbajului şi discontinuităţile unei percepţii secvenţiale a realităţii. De dragul lor merită traversat parcursul sinuos, cu capcane şi pedepse, precum în jocul copilăriei Nu te supăra, frate. Unele jumătăţi de vers te trimit în poetica şaizecistă, unele în postmodernism, aşa cum altele îţi propun să o iei de la începuturile poeziei, cu referinţe din antichitatea greco-latină, cu repere mitologice. De acolo se poate începe citirea, căci poezia sa e o luptă continuă pe o platformă în echilibru: combatanţii sunt doar câţiva, aproape nevăzuţi, pentru care e nevoie de abilitate şi exersarea privirii critice, în timp ce restul sunt doar corpul ansamblu, necesari pentru menţinerea unei orizontalităţi utile văzătorilor.