Viorel Padina
1. Pe cât se poate de scurt, se vede treaba că „Buba“ din RSR era la 1980 suficient de coaptă pentru ca vectorii avizi de libertate din „SSMD“ şi mai ales ahtiaţii după libertatea de expresie, poeţii, să spargă pojghiţa de coptură de subt groassa suprastructură a „Lagărului Socialist“, specia totalitaristă păzită până la un moment dat de fioroasa Cenzură, anfiară pe care Big Brother „iepocal“ a comis însă imprudenţa s-o dea jos de pe piedestalu-i stalinist-inchizitorial, mai ales după ce apăruse glasnostu’ mai la deal, la Moscova, înlocuind-o cu Autocenzura, la nivel local-redacţional, Cenzura nemaifiind aşadar doar atributul dogmaticului Organ Central, ci fiind lăsată la voia tov ilegalistului cât de cât cultural, a tov shgunului oarecum intelectual sau – f. rar – chiar la bunăvoia unui brav cavaler auctorial independent, chit că nici el total, care uneori se putea întâmpla (şi nu zice Goethe că întâmplarea e fix pronia?) să fie pur şi simplu un liberal şi un haiduc caracterial, n-aşa?, aşa cum s-a întâmplat şi-n cazul „Cenaclului de luni“, sâmburele „Generaţiei 80“, care atunci se va fi constituit strâns lipit, cel puţin la început, în jurul coordonatorului renumit ca intelighent strălucit şi intrat deja, la ora & hora aia, în propriu-i cultural mit. Am spus asta încă din 1983, de altfel, într-un „interviu“ apărut în gazeta unui tânăr tov mai deschis totuşi decât alţi tovi ai generaţiei sale de fete şi băieţi utecişti şi uasecerişti, pe care de altfel îi regăsim şi în generaţia de revo-decembrişti mai mult sau mai puţin liber-schimbişti, iar dacă adâncim cercetarea cu pricina îi putem descoperi şi în al 3-lea, al 4-lea şi-al 5-lea criptoval iepocal, dar mai bine reproduc ce-am zis despre „Cenaclul de luni“ în Slast-ul cristoian (la 16 oct. 1983): „Cenaclul de luni e (şi el) o reuniune de poeţi din toată ţara (din păcate, pentru că am promis să nu dau nume, nu-mi pot exemplifica afirmaţia) al căror singur privilegiu a fost norocul (componentă a flerului şi talentului lor) de a se fi strâns în jurul criticului de azi cu cea mai mare influenţă: N. Manolescu“.
2. Debutul meu în lumea iepocală de hârtie (deci în afară de munca de atelier vie din a mea auctorială chilie, de care deocamdată doar arhiva-mi ştie) a fost aşa cum a fost, la nişte cenacluri de cultural-iepocal avanpost: mai întâi la „Amfiteatru“ (1975-1977), apoi la „Cenaclul de luni“, de la început la sfârşit (1977-1983), cu precizarea că spre finalul Cenaclului de Luni eu am rărit prezenţa mea acolo, după ce-am părăsit Capitala cu secu pe urma mea (v. „Povestea lui Ave“). Apropo însă de exitul Cenaclului, tot în anul 1983 apăruse în Slast-ul cristoian, la început de an, o tabletă de Traian T. Coşovei în care se pomenea cam zeflemitor despre povestea mea cu potera băieţilor, pasaj subliniat c-un plaivas chiar de un tov as, în dosarul de la CNSAS, pe xeroxul articolului regretatului amic, apoi, mai la vale un pic, mi-apăruse un articol despre Coşbuc încheiat c-un citat de curat cuc haiduc: „Iar de marşuri mi-este scârbă / Faceţi-mi mai bine-o sârbă!“, pentru ca în noiembrie, acelaşi an, în „Luceafărul“, Cezar Ivănescu s-anunţe la rubrica sa „Numele poetului“ faptul că-n curând va apărea „Poemul de oţel“, premiat în anul precedent la concursul de debut „CR“, Cezar Ivănescu publicându-mi acolo, dar parcă mai mult expres-persuasiv, decât literar-analist, şi poemul cel mai subversiv al Cenaclului lunedist, „Despre hipnotizori“, încheiat cu-o invocaţie ca pentru necesarii liberatori: „Să înceteze experienţele la integritatea lui fizico-neuro-psihică, să înceteze orice lirică! Jos această mafie din viaţa lui, vie vârful cu dor, viitor, la magazinul cocor!“. Or, io cred că toate astea au mărit stressul băieţilor ca nu cumva Zapadu’ (să-i zic aşa) să facă legătura între „Poetu“ (chiar aşa e intitulat unul din d.u.i.-urile mele de la securitate, celălalt numindu-se „Cronicarul“), „Cenaclul de luni“ (un fel de „Jazz Section“ autohton, n-aşa?), „Poemul de oţel“ şi cel mai „vădit anticomunist“Apel din tot „Lagărul Socialist“, a mon avis (respectiv „Apelul către Europa“ din 1980-1981, ambele versiuni deja sechestrate la „Beciu Domnesc“ securesc, la acea dată), şi-atunci tovii şi băieţii s-au bulucit să suprime dintr-odată şi cartea-mi recent premiată, ca să nu se mai audă de ea niciodată, şi modesta-mi prezenţă revuistică potenţial legendantă, dar şi gruparea lunedistă din care eram parte integrantă, iată.
3-4. Am fost câţi am fost (în general, optzeciştii se cunosc şi se recunosc între ei, cu unele execepţii) şi-am rămas câţi am rămas: o generaţie creatoare care a înnoit cel puţin canonul literar al „ţărişoarei dodoloaţe“ genitoare (şi care este încă în plină lucrare şi aşezare). Strict în ce mă priveşte, io zic că am inventat un stil unic per româneşte, am redactat Apelu’ şi „NU!“-ul „care este“, am ajuns „regele hyperspatziului“ tricolor, în calitatea-mi de scriitor botezător al autohtonului „hypernor“, am lansat „Ipoteza Kosmosului Germinativ“, ca şi „poesel predictiv“, în definitiv, descoperind exclusiv prin poesie, cu această ocazie, zău, Planeta-Ou, rolu’ BHPs în cosmicu’ empireu şi, alou, Quantum Computeru’ Univesal al D-lui Zeu (ceea ce nu e puţin lucru, zic eu, chiar dacă aceste intuiţii-predicţii n-ar fi să fie decât visele unui poesel cosmologic & metafizic în care abia „se întrevede geniul poetic“, ca să zic, sau chiar şi numai un poetic truc), actualmente ţinând un total jurnal de cuc feisbuc:)
5. Mărturisesc că îi citesc şi-i preţuiesc în primul rând pe colegii/ scriitorii, inclusiv criticii, care se-ating cu stilu-mi & destinu-mi poezesc sau pe care în hyperspatz îi întâlnesc, chiar dacă uneori mă mai/ îi mai pişcăresc.
6. Nu hotărăsc eu dacă personal voi intra sau ba în canonu’ literar-cultural-educaţional-naţional. Sănătate s-avem şi pace pe săturate, căci vom vedea ce va fi mai departe.
*
[În urma publicării poemelor dlui Viorel Padina în Apostrof nr. 12/ 2022, am primit şi o listă de corecturi:]
Aşadar, mai întâi şi-ntâi, lipsa formatului grafic „align text justify“ e eroarea de căpătâi, prezentă la toate cele 3 texte alese şi culese, celelalte mici / mari erori de culegători, să le zic aşa, io detecâtndu-le de altfel tot din prima (întrucât încă ştiu pe dinafară textele-mi de odinioară, la care m-am muncit 15 anişori în tinereţea-mi iepocală, dear surioară), astfel: 1) în textul „Poemul de oţel“, rândul 3, în loc de: „Să iei cuvîntul zicînd doar:“, se va citi „Să iei cuvîntul zicînd: doar“ (aşadar, cele două puncte sunt după „zicând“, nu după „doar“); în rândul 24, în loc de: „Li s-a răspuns: dacă era vreo scofală,“, se va citi: „Li s-a răspuns: dacă era vreo scofală“ (deci se elimină virgula de după „scofală“); în coloana a 2-a a textului „Poemul de oţel“, rândul 16, în loc de: „în piept“, se va citi: „în pept“; în rândul 19, în loc de: „şi se îndeseşte avan“, se va citi: „ce se îndeseşte avan“ (deci „ce“ în loc de „şi“); în rîndul 22, în loc de: „tiribombă ale cărei scaune sînt minime (libere“, se va citi: „tiribombă ale cărei scaune sînt minime (libere)“ (se-nchide paranteza după „libere“); în rândul 23, în loc de „în jurul său ele şi el rînjind acestor“, se va citi: „în jurul său elele şi el rînjind acestor“ (deci „elele“, în loc de „ele“); în fine, în rândul 24, în loc de: „E amantul“, se va citi: „E amatul.“ 2) în textul „Steaua pelin“, rândul 5, în loc de: „şi ea se sparse şi se prelinse pe carne“, se va citi: „şi ea se sparse ţi se prelinse pe carne“ („ţi“ în loc de al doilea „şi“); în rândul 5-6, în loc de: „te-mbrăţişa“, se va citi: „te-mbrăţişă“. 3) Textul „Rana regina“ e cules gigea, cum ar veni, exceptând amăruntul că lipseşte formatul grafic „align text justify“ (ca şi la celelalte).