Traian Ştef

Generaţia cu maeştri tineri

Cam toţi am trecut de 65 de ani şi mi se pare că vorbim despre generaţia noastră ca la început. Încă nu am decis irevocabil că este postmodernă (rămînă totuşi cum zice Bogdan Lefter), dar, lucru care ne deosebeşte de cei dinainte, nu avem un şef atestat de puterea politică. Avînd noi vîrsta asta şi ocupînd spaţiul literar cam de patruzeci de ani, mi se pare amuzant să ne mai punem întrebări. Dar asta îmi spune mie, ca să compar cu gradele universitare, că am rămas oarecum la stadiul de asistent sau lector, aşteptînd confirmări de la profesor. Nu cred că există vreun scriitor optzecist care să nu-şi fi dorit să apară în Istoria… lui Nicolae Manolescu… Pe de altă parte, cred că este generaţia cu cele mai multe doctorate despre ea însăşi, dar cu nici o sinteză care să-i fixeze datele literare.

Există scriitori care îşi leagă numele de o generaţie, alţii, nu, alţii demisionează din ea. Unii sînt în nucleul ei, alţii în nodurile esenţiale, alţii mai pe la margini. Unii au o vechime scriitoricească mai mare, alţii, mai mică, după precocităţi, talent, putere şi noroc. Unii sînt în viaţă, alţii, nu. Eu mă consider părtaş, oarecum prin adăugare.

Cînd am ajuns la Filologia din Cluj, existau deja cenaclul şi revista Echinox. Ba chiar un spirit echinoxist, elevat, dar şi ludic, serios etic şi studios, dar şi cu accente de boemă, cu maeştrii tineri unanim recunoscuţi – Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi, care practicau o prietenie respectuoasă. Tot în categoria maeştrilor tineri intrau şi promoţiile dinaintea noastră, pentru mine aceea din care făceau parte Aurel Pantea, Mircea Petean, Gheorghe Perian, Ion Cristofor, Radu G. Ţeposu – în căminul Avram Iancu, iar din afara căminului, Ioan Moldovan, Augustin Pop, Virgil Podoabă, Ştefan Borbély. Apoi, din promoţia noastră, Viorel Mureşan, Gabriel Petric, Marius Iosif, Octavian Soviany.

Probabil la fel se întîmpla şi în celelalte centre universitare unde existau cenacluri şi reviste studenţeşti. Se coagulau grupuri care se întîlneau apoi la festivalurile de literatură de la Iaşi, Cluj, Timişoara. În timpul studenţiei am participat în trei ani consecutiv la festivalul de poezie de la Iaşi. Acolo i-am cunoscut pe mulţi dintre congenerii mei. Apoi la festivalul de la Sighişoara, unde se accentuau, prin frondă, trăsăturile noii generaţii. În lipsa internetului de care ne folosim azi, multe sertare se umpleau cu scrisori pe coala A4 în întregime sau împăturită, sau pe file de caiet de matematică. Fiind neconflictual şi aşezat din fire, mi-am făcut mulţi prieteni. Ei m-au adus, mai apoi, pe listele generaţiei. Cel mai mult datorez grupului de la Braşov – cu Gheorghe Crăciun şi Alexandru Muşina, lui Călin Vlasie – care mi-a publicat cartea despre ridicol la începutul colecţiei dedicate generaţiei ’80 şi apoi celelalte cărţi de poezie, eseu şi proză. Nu-l uit pe Al. Cistelecan, care a scris despre toate cărţile mele.

N-aş zice că a fost cineva sau au fost cîţiva care să fi declanşat fenomenul. Probabil declanşatorul a fost la Cenaclul de Luni, dar n-a apăsat cineva pe buton, ci faptul că apăruseră nişte tineri bine şcoliţi – poeţi, prozatori, cu lecturi noi, a făcut să apară şi un alt fel de scris, cu alte referinţe decît înainte, recunoscut de criticii din generaţia anterioară, care atunci aveau autoritatea dată de România literară (Manolescu, Simion, Ulici), iar apoi susţinerea criticilor generaţiei, care atunci erau mai mulţi decît astăzi. Un alt fel de a scrie, oarecum subversiv, antideclamator, ironic, care priveşte ce e în jurul lui, în inima şi creierul lui, pe care l-au îmbrăţişat şi echinoxiştii, dar în felul lor, nu cărtărescian. La un moment dat devenise modă.

Eu am debutat tîrziu cu volum, în 1993, eram un profesor de ţară, la margine de ţară şi departe de Bucureşti, încercînd să găsesc o formulă care să prindă ceva ce nu e perisabil, nici îndepărtată prea mult de aceea a momentului. Chiar dacă am debutat în volume colective, cu cît ne îndepărtam de anii 1980-1982, publicarea unei cărţi devenea tot mai dificilă, date fiind constrîngerile ideologice. Aşa că nu am avut decît a aştepta, ducînd centrul de greutate spre eseu şi teme care ţin de filosofie, estetică, poetică, comparatism. În această atmosferă am scris o carte despre vizită, nepublicată, cartea despre ridicol şi pe cea despre rătăcirile lui Ulise prin literatura universală. Iar ca aplicaţie curat postmoderă, povestirea eseisticopoematică (după Paul Ricœur), Orbul şi dintele de aur.

La întrebarea cu numărul 4, nu aş face comparaţia între speciile literare, ci între generaţia noastră şi cele dinainte, pe genuri, specii, contrariat mai ales de spusele unui critic destul de respectat pînă mai ieri, că, adică, generaţia ’80 n-a dat nici în poezie, nici în proză scrieri comparabile ca valoare cu ale şaizeciştilor. Eu cred că da, chiar peste. Dar ceea ce observ – şi ceea ce nu s-a mai întîmplat – este că poeţii opzecişti excelează şi în proză sau eseu, în măsura excelenţei poeziei. Aici aş putea da chiar exemplul gazdei noastre, Marta Petreu.

La ultimele două întrebări răspund tot printr-o întrebare: de la cine aşteptăm evaluarea: de la cei de dinaintea noastră, de la ai noştri, de la cei ce vin după noi? Cine face lista canonică, adică pe aceea de manual şi bacalaureat – pentru că „publicul“ pe asta o cunoaşte? Mîine e posibil să vină un istoric-critic literar cu un alt canon care poate va fi sau poate nu va fi băgat în seamă. De care poate nici nu va mai fi nevoie, dacă numele autorilor vor fi trecute în paranteze la finele fragmentului. Poate nu va mai exista premiul criticii, doar cel de popularitate. Există în continuare autorităţi care stabilesc ce, cine, unde, cînd, cum. Ele n-au nevoie de judecata autorităţii în materie. A dus la vreun rezultat opoziţia inteligenţiei noastre la proiectul de lege a învăţămîntului? A zis vreun făcător al ei, da, aveţi dreptate, sau… aveţi interese?

Observ, totuşi, că unii îşi fac deja statuie. Sau se canonizează singuri. Cu diplomă.