Romulus Bucur

1. Concret, pornind de la situaţia mea particulară, avantajele au fost gruparea, inexplicabilă raţional, într-un interval de doar cîţiva ani, a unui număr de autori talentaţi în aceeaşi facultate: Traian T. Coşovei, Florin Iaru, Alexandru Muşina, Ion Stratan, Radu Călin Cristea, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, subsemnatul. Care ne-am regăsit întîi în cenaclul Junimea, apoi, din 1977, în Cenaclul de Luni. Ni s-au alăturat, dintre colegii de la filosofie, Matei Vişniec, Elena Ştefoi, Călin Vlasie, de la Limbi Străine, Ion Bogdan Lefter şi Magda Cârneci/ Magdalena Ghica, de la Istoria Artei. Aş zice că se formase o masă critică, în stare să atragă atenţia unor critici importanţi: Nicolae Manolescu la Cenaclul de Luni, Laurenţiu Ulici în general, Mircea Martin, în juriul concursurilor de debut de la editura Albatros.

Diferitele întîlniri studenţeşti, unde am avut ocazia să ne cunoaştem, uneori să ne împrietenim, cei care, în diverse centre universitare (Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara), scriam. Am descoperit mai ales similarităţi de viziune, mai mult decît deosebiri, să zicem, de tehnică. Apoi, revistele studenţeşti, festivalurile, cîte erau, şi care (ne-)au dat iluzia că sîntem cumva sub radar. Dintre ele, am participat doar la ultima ediţie, dinainte de 1989, la cel de la Sighişoara: pe de o parte, un minunat sentiment de libertate, pe de alta, îngrijorarea cauzată de persecuţia poeţilor germani din Timişoara (William Totok ne-a spus clar, lui Mircea Cărtărescu şi mie, Dacă o să auziţi că am plecat din ţară, să ştiţi că de fapt am fost alungat). Apoi, închiderea festivalului, cenzura din ce în ce mai dură, cărţile amînate dintr-un plan editorial în altul, sau blocate de-a dreptul, frigul, foamea şi frica, în creştere de la o zi la alta, au spulberat orice iluzie posibilă a unei vieţi normale, a unei literaturi normale.

2. În prima zi de studenţie la Facultatea de Limba şi Literatura Română (azi, Litere) a Universităţii bucureştene, întîlnirea providenţială, în aceeaşi cameră de cămin, cu, în ordinea intrării lor în scenă, Ion Stratan şi Alexandru Muşina: amîndoi mi-au acordat un cec în alb, citind cu atenţie ceea ce le arătam, şi comentînd constructiv. Florin Iaru, căruia chiar dacă nu-i plăcea cum scriam atunci, a fost şi el întotdeauna constructiv. Cu Madi ne-am simpatizat reciproc de la bun început: am citit împreună la Junimea, şi imaginea care îmi vine în minte e cea a unor copii care se ţin de mînă ca să-şi domine frica. Pe bună dreptate, întrucît am fost scărmănaţi zdravăn amîndoi. Cu Mircea Cărtărescu şi cu Cristian Teodorescu mă împrietenisem deja din cele nouă luni de armată.

3. În ceea ce mă priveşte, cred că i-am enumerat deja. Li se adaugă Ion Mureşan, Emil Hurezeanu, Marta Petreu, Dumitru Chioaru, Nichita Danilov, Liviu Antonesei. Ioan Moldovan şi Aurel Pantea, cunoscuţi la începutul anilor ’90. Or mai fi şi alţii, de care nu-mi aduc aminte, şi pe care îi rog să mă ierte: ştiu destul de bine cum e să fii ultimul inclus pe o listă, sau primul tăiat de pe ea…

4. Subiectiv vorbind, în poezie, şi nu e vorba doar de cele două cărţi, hai să le spunem legendare, din 1982, de Vînt potrivit pînă la tare, antologia, tot din 1982, a poeţilor germani, de Antologia poeziei generaţiei ’80 a lui Alexandru Muşina (prima ediţie în 1993).

Am fost o generaţie studioasă: pe repartiţia mea, şi, din cîte ştiu, şi pe cele ale majorităţii prietenilor mei din grupul bucureştean, există menţiunea, dătătoare de iluzii, Se recomandă pentru cercetare şi învăţămînt superior. În practică, o generaţie de navetişti, de oameni făcînd tot felul de munci sub calificarea lor, de profesori care nu se prea potriveau în sistem. Au rămas, dedicîndu-se (aproape) exclusiv criticii, Al. Cistelecan, Ion Bogdan Lefter, Mircea Mihăieş, Cristian Moraru şi, fireşte, alţii.

La proză, dincolo de nucleul dur din Desant ’83, avem o seamă de scriitori cu operă incontestabilă: Alexandru Vlad, Daniel Vighi, Adrian Oţoiu şi alţii; putem vorbi şi aici de o contribuţie semnificativă. În dramaturgie, pe lîngă faptul că e un poet semnificativ, Matei Vişniec legitimează de unul singur o întreagă generaţie.

5. Ca evoluţie a carierei, niciunul: sîntem nişte adulţi (nu copii, nu adolescenţi) care-şi văd, fiecare, de drumul propriu. Nu ştiu dacă e lucru bun sau rău; ne mai citim între noi, ne dăm feedback-uri credibile, ne putem da seama dacă mergem înainte, înapoi, sau am luat-o de-a dreptul razna. Iar corectitudinea evaluării e supusă atîtor variabile, încît, în afara cazurilor flagrante de sub-/ supra– evaluare, nici nu cred că merită discutată.

6. Pe scurt: canonul se suprapune, intenţionat sau nu, versiunii sale didactice. În manualele de dinainte de 1989 nu ne găseam locul. Cele alternative, după care s-a format deja o nouă generaţie, au la temelie, între altele, pulverizarea noţiunii de canon, căreia, în cel mai bun caz, i s-a substituit ceva ce aş numi canon personal (sau vizibilitatea mediatică a unor autori). E de discutat cît mai contează cu adevărat receptarea în presa literară tradiţională. Cîţi dintre autorii generaţiei, capabili de eseuri critice, sinteze etc., mai sînt interesaţi de aşa ceva, în condiţiile în care aceste publicaţii nu se punctează pe fişele de raportare a cercetării ştiinţifice. Cîţi dintre criticii încă activi ai generaţiei anterioare nu se simt mai solidari cu propria lor generaţie decît cu tinerii de odinioară. Nu în ultimul rînd, în ce măsură următoarea generaţie de critici nu are o agendă proprie de promovare, marcată, între altele, de eticheta de inspiraţie consumeristă expirat…