Liviu Ioan Stoiciu

Fenomenul optzecismului literar are sens

1. Simplificând lucrurile, optzecismul poetic al sfârşitului anilor ’70 ai secolului trecut, la nivel literar universitar (optzecismul e în principal impus de nucleul cenaclurilor studenţeşti de la Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, nu?) e legat, la suprafaţă, de înmulţirea cititorilor de limbă engleză (cu traduceri reprezentative din lirica americană/ canadiană), în defavoarea celor de limbă franceză. După dominaţia limbii şi literaturii franceze (şi germane), a venit acum dominaţia limbii şi culturii engleze la noi. Până la generaţia ’60, poezia română s-a bucurat de sincronizare la poezia… francofonă (vreau să spun că nu numai la aceea din Franţa). În profunzime, e vorba de schimbarea naturală a mentalităţii şi a gustului literar la „noua generaţie“ (din care li se spunea optzeciştilor că fac parte; azi avem alte „noi generaţii“). Nouă generaţie optzecistă care s-a sincronizat nativ(!) cu poezia de tip american (Walt Whitman, din secolul XIX, de pe vremea simboliştilor, a fost descoperit cu adevărat abia de optzecişti; nici măcar avangarda noastră cosmopolită nu l-a scos în evidenţă prin stilul prozaic; probabil fiindcă nu era pregătită în timp receptarea poeziei pe acest tipar). Sigur, nu trebuie generalizat. Eu (din afara nucleelor cenacliere optzeciste, ştiţi) am admirat atunci, înainte de a descoperi traducerile din poezia americană/ canadiană, pe un mare poet grec „prozaic“, Iannis Ritsos, tradus remarcabil în revistele de cultură de atunci, în anii primei mele tinereţi. Aşa a apărut şi ideea de postmodernism, preluată critic tot pe filieră engleză, de la americani îndeosebi, deşi la noi nu avea acoperire în operele poetice apărute în anii debuturilor optzeciste. Vă amintiţi, nu se vorbea de postmodernism, ci de textualism (care mai degrabă se spunea, peiorativ, că avea rădăcini în poststructuralismul francez). Textualism postmodern de care unii optzecişti nu s-au „debarasat“ nici azi. Sigur, poeţi traducători din engleză au fost primii postmoderni de la noi, gen Mircea Ivănescu.

2-3. Eu am apărut editorial în „Caietul debutanţilor 1977“ (cu un grupaj de poeme; prin concurs), la Editura Albatros. Erau incluse poeme scrise cu doi ani înainte. Aş putea să afirm (fără să fiu inventariat ca atare; nu văd de ce aş fi) că sunt un „precursor“ al generaţiei poetice optzeciste (au spus asta în scris Gheorghe Grigurcu şi Răzvan Voncu). Petru Romoşan a debutat atunci cu o carte a lui, în 1977, premiată de Uniunea Scriitorilor. Azi, constat că precursor al optzeciştilor a fost Gabriel Chifu, perceput ca „şaptezecist“ iniţial, care a debut editorial în 1976 (volum premiat de Uniunea Scriitorilor, de asemenea)… Am debutat şi în „Caietul debutanţilor 1978“ (cu alt grupaj de poeme) şi cu o carte a mea premiată la aceeaşi editură în 1979, La fanion (apărută în 1980, care avea să fie premiată şi de Uniunea Scriitorilor; alături de volume ale lui Aurel Pantea şi Matei Vişniec). Observ că premiile pentru debut ale optzeciştilor acordate de Uniunea Scriitorilor au dat autoritate poeţilor.

Optzecişti sunt… mulţi şi buni. Ultimul „cărţoi“ dedicat lor („Poezia optzecistă“, din 2021), semnată de poetul optzecist şi criticul literar Mircea Bârsilă, numără… 81 de poeţi (fără să-i includă pe Emil Hurezeanu şi Ioan Es. Pop din lista „exponenţială“ de 29 de optzecişti publicată de revista Apostrof 12/ 2022; e drept, între aceşti 81 de poeţi optzecişti sunt trecuţi şi Ioan Flora, debutat editorial în 1970, şi Adrian Derlea, Remus Valeriu Giorgioni, Vasile Morar, Ioan Morar, Gheorghe Pruncuţ, Ilie Vădăian; dar nu sunt cuprinşi poeţi din cunoscuta „Antologie a poeziei generaţiei ’80“ a lui Al. Muşina, de exemplu Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Paul Grigore, Marius Oprea, Daniel Pişcu, Cristian Popescu, Simona Popescu, Dan Stanciu, care ar trebui trecuţi la numărul 81; lasă că eu ştiu poeţi optzecişti neincluşi în acest cărţoi extraordinar al lui Mircea Bârsilă de care mă mir că au fost ignoraţi, gen Nicolae Panaite, Aurel Ştefanachi, Valeriu Stancu, Adi Cristi, Radu Florescu sau premiatul Uniunii Scriitorilor pentru debut Doru Mareş, sau Gh. Vidican, Gh. Pârja… Ei îmi vin acum în minte. Plus optzecişti dispăruţi, de care am uitat, vai… Nu mai pun la socoteală câţi poeţii optzecişti basarabeni de valoare avem! Am trecut cu mult de o sută cincizeci de optzecişti. 200?).

4. Valoroasă în sine pentru „evoluţia“ literară de la noi e poezia. Interesant că doi poeţi optzecişti sunt azi apreciaţi şi pe plan extern ca prozator (Mircea Cărtărescu, „nominalizat de agenţiile de pariuri“ an de an la Premiul Nobel pentru Literatură; tradus ca nimeni altul ca prozator) sau ca dramaturg (Matei Vişniec, reprezentat pe scenă în întreaga lume). Tot poeţii optzecişti ocupă azi o baricadă a criticii literare de la noi sau/ şi a eseului (că nu e poet care să nu scrie o recenzie, acolo, dacă nu, o cronică literară sau un eseu; mulţi au cărţi masive de critică literară gen Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, sau eseuri: Nichita Danilov, G. Vulturescu, Mircea Cărtărescu, Al. Muşina, Cassian Maria Spiridon, Ion Mureşan, apropo de lista celor 29 de poeţi aleşi de Apostrof acum), de la Ion Bogdan Lefter (eu n-am ignorat volumul lui de versuri de debut) la cel pomenit mai sus, Mircea Bârsilă, sau Ioan Moldovan, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu cândva. Lasă că Marta Petreu e premiantă şi la studii de istoria culturii româneşti. Să nu uităm că optzeciştii poeţi sunt redactori (unii şefi – destui) la reviste literare sau au reviste literare ale lor şi edituri. Unii, universitari. Sunt rafturi de cărţi ale criticilor care au scris despre poeţii optzecişti. Radu G. Ţeposu şi I.B. Lefter au scos o istorie a optzeciştilor şi un dicţionar al lor. Să mai subliniez că sunt atâţia alţi poeţi optzecişti care scot romane după romane sau/ şi cărţi de teatru, sau de jurnal (sunt şi eu vizat în acest sens)? Optzeciştii au simţ critic şi au cultul valorii estetice şi competiţiei colegiale, respectându-şi înaintaşii. Fenomenul optzecismului literar are sens. Personal, mi-ar fi plăcut să fie integraţi în generaţia ’80 şi poeţii „nouăzecişti“ şi „douămiişti“…

5. Generaţia optzecistă a tot fost receptată critic, a intrat în istorii literare deja şi în manuale şcolare (prin câţiva reprezentanţi ai ei) – practic, ea a fost ceea-ce-este datorită criticii de susţinere de până la Revoluţie şi în primii ani după Revoluţie. Era, în subteran, sub comunism, şi exerciţiu moral critic de opunere la regimul politic prin susţinerea optzeciştilor (în anii ’80, optzecişti marginalizaţi literar şi social, în majoritate neprimiţi în Uniunea Scriitorilor; mă rog, poate fi discutată ţinerea la sânul conducerii Uniunii Scriitorilor a unora dintre optzeciştii bucureşteni). Şi nu atât a fost susţinută de criticii optzecişti (care erau toleraţi în reviste literare, nou-veniţi fiind), cât de criticii care au contat: Nicolae Manolescu şi Eugen Simion sau de poeţii-critici Ion Pop şi Gh. Grigurcu, să mă refer numai la aceste repere. Sigur, au avut rolul lor de a pune sub semnul întrebării valoarea poeţilor optzecişti un Eugen Barbu (şi locotenenţii lui de la Săptămâna) sau criticii evazionişti ai revistei Luceafărul, mai apoi criticii şaptezecişti Marin Mincu şi Alex Ştefănescu, extrem de selectivi în a-i aprecia (Marin Mincu, de la un moment dat, i-a asmuţit pe poeţii douămiişti împotriva optzeciştilor). Altfel, a existat tot timpul o solidaritate benefică în interiorul generaţiei optzeciştilor, în mai toate genurile literare. Unii optzecişti s-au impus de la debut, alţii după ce au adunat o operă inedită. Azi, critica literară îşi menţine calificativele la adresa generaţiei ’80, chiar dacă unii lideri ai ei au plecat într-o lume mai bună şi alţii „au îmbătrânit la masa de scris“ – de 45 de ani optzeciştii ocupă piaţa literară de la noi, iau premiile importante (Mircea Cărtărescu e atotpremiat, chiar şi peste hotare).

6. Nu mă pricep. Despre ce „listă canonică“ e vorba, în care numai M. Cărtărescu e prezent? Probabil eşti „canonic“ dacă eşti prezent în manualele şcolare, în înţelesul celor puse în întrebare (pentru care lideri ai generaţiei ’60 s-au „clasicizat“) – are programa şcolară o listă canonică? Altfel, nu văd de ce nu ar fi canonici optzecişti prezenţi în istorii literare (în primul rând în aceea a lui Nicolae Manolescu), în dicţionare „academice“ (cu fişe ample ale operei lor) sau în iluzoria „Listă canonică a literaturii române“, apărută în anii din urmă în România literară (prin consultarea a mai multor zeci de critici literare şi scriitori care scriu cronică literară), atâta câtă e. Ce te face canonic, în afara stilului original (cum zice Mihai Zamfir) în poezie sau proză? Succesul de public sau topurile universitare?

15 decembrie 2022. BV