„Sentimentul

de însingurare,

alienarea şi existenţa,

trăirea într-un univers

indiferent faţă de

destinul uman

asumat de poet,

conferă operei sale

o dimensiune tragică,

învecinată cu nihilismul.“

Romul Munteanu

 

 

Nu există

 

nu există fiinţă mai mincinoasă decât poetul

el când spune/ te iubesc/ să nu-l crezi

deja în mintea lui urmează alt vers

mai important/ fii sigură/

decât această declaraţie solemnă

[cam stranie/ e drept/ în

gura unui poet care/ cât de cât se respectă]

el nu trebuie niciodată crezut

nu-i în stare nici pe sine

a se iubi

n-are încredere şi nădejde

în visele sale

le măcelăreşte/ le trişează

le izgoneşte-n poeme

pentru a-i fi lui viaţa

mai comodă şi adormită

el se vrea şi deseori este

un trezitor/

pentru alţii/ pentru cei

gata să-l creadă

el cînd urlă: mă doare/

sufletul întreg e o rană

nu-l credeţi/ vă rog/

minte de stinge/ cu probe

sufletul l-a părăsit de mult/

eul său e pulverizat

e tot una cu iarba câmpului

dar nu uitaţi/

el nu-şi ascunde niciodată demenţa/

el înţelege şi minte

 

 

Poem de constatare

 

„Puţine îi trebuie omului şi nu multă vreme“

Edward Young

 

aceste unghii vor continua să crească

şi după moartea mea

aceste fire de păr se vor lungi

încă mult timp

/ după ce trupul

nu va mai fi printre vii

masa şi scaunul/ cărţile toate

/ prin care mîinile au frunzărit/

vor fi la fel de prezente

chiar cînd voi fi demult

dispărut

farfurioara/ cana de cafea/

după aşa îndelungă slujire/

îşi vor afla un alt stăpîn

sau le va-nghiţi lacomă/ uitarea

cele cîteva pipe/

prin care plimbam fumul/ amăgitorul

vor rămîne cuminţi/ în rastel

ca armele scoase din uz

fără/ în veci/ speranţa unor lupte viitoare

 

 

O săgeată îmbrăcată în roşu

 

trecem printr-o biserică/ a stejarilor

gotică

sunt degetele crengilor împreunate

la mari înălţimi

ca o împletire de spirit şi trup

sub soarele ca mierea apusului

lunga aripă a toamnei

atinge frunzele şi sufletele noastre

 

tu eşti vie

şi câmpul încă verde

înfrângerile sunt încremenite

prin plasma sângelui

iubirea

ca o săgeată îmbrăcată în roşu

 

era inima

în care pulsau rotiţele Timpului

învârtind o elice de aburi fierbinţi

expulzaţi ca din gheizerul nopţii

 

când lampa Lunii se stinge

şi toate stelele sunt adormite

te văd doar cu mâna

ajunge doar braţul meu să te afle

ca tu să fii cuprinsă/ salvată

printre crenelurile sufletului/

din hăurile zburătoare

 

 

Anul câinelui

 

înaintăm prin zăpadă

purtător de căciulă/ purtător de mantou/

purtător de cojoc

la câţiva paşi de casa filosofului

încropim scenarii

despre dispariţia şi aventura căutării

sau/ mai macabru

să ne afle oasele peste veacuri

aici/ în apropierea

în preajma cabanei

devenirii întru fiinţă

cînd începe anul câinelui

 

pădurea îmbracă munţii până

la culmile albe/ îngheţate

de acolo pleacă izvoarele

încremenite în sloiuri lipite de stânci

ca amintirea unei nopţi neîncepute

 

am coborât prin defileu

într-un ţinut al răşinilor

la locul unde s-a născut

un iubitor al disperării şi căderii în timp

/ la poarta începutului

veghează un bust supus ispitei

 

Luna e ascunsă între brazi

precum femeia în braţe de bărbat

trecutul/ e fără viitor

a fost înghiţit de undele întunecate

un trecut îmbătrânit în rele.