„Liviu Ioan Stoiciu
aduce în poezia
românească
un suflu proaspăt
şi greu clasificabil
încă de la debutul său.“
Mircea Zaciu
Restrâns, dând şi primind din ce în ce mai puţin,
Rămas fără nici o ţintă
şi fără nici o dorinţă – e posibil? Oricum,
nu i se mai înfăptuieşte nici un vis. Nu mai are pretenţii,
lasă lucrurile să curgă de la sine, deşi ştie că
n-a atins maximum… Tânjeşte. Îi picură din cer doar
singurătate, la nesfârşit. La
un moment dat s-a pierdut de el însuşi, dar s-a ajuns
din urmă. A ratat inclusiv sinuciderea. Ce
n-a ratat? Acum degeaba se uită în jur, nu mai vede
nimic deosebit de reţinut nici în
perpectivă: de ce mai întârzie pe aici? Cercetarea s-a
terminat, toate simţurile i s-au tocit.
Nimic din ce a trecut nu-l mai invită la masă, nu-i dă
un telefon şi nu-i scrie, numai câte
o boală se reactivează şi-i reaminteşte că are organe
interioare în funcţiune, rău exemplu.
Să fie sincer, îi e milă că nu mai găseşte soluţii să
uite de el. Îi prieşte fiecare zi dacă
îşi distrage atenţia, dacă nu se gândeşte la nimic şi
intră în legătură cu morţii… E
înconjurat de aluviuni: plăcerea, mânia, mâhnirea,
bucuria se amestecă, înoată
într-un aluat, într-o stare intermediară, minut de minut
aşteaptă să se scufunde, dar nu-l aşteaptă decât
încă o încercare. Nu
înţelege de ce e pus să se chinuiască atât, să provoace
scântei, flăcări, licăriri, ceaţă fosforescentă,
limbi de foc, magnetism… Focu-i de desubt a urcat până
la ceruri. Îşi strigă iar neputinţa, că
Focul de deasupra a coborât cu totul în el – nu e destul?
Cauţi şi nu găseşti, nici nu mai contează ce. S-au
cutremurat toate, în sinea lor
şi s-au descărcat? Nu mai e marcat locul, de aceea poţi
să crezi că eşti într-un pustiu, ameninţat.
Sufletul numai îţi câştigă în
înălţime şi-i e din ce în ce mai greu să se întoarcă…
Pregăteşte-te să nu te mai
întâlneşti niciodată cu cel care ai fost – şi să intri în
spitalul de nebuni, în cel mai bun caz, să
fii întrebat: ce cauţi aici, dragul mamei, pe aici? Pregăteşte-te
să rămâi numai cu partea pasivă
din tine şi să nu mai simţi nici un pericol, împăcat că
mai mult nu s-a putut, că atât ţi s-a dat,
că ţi-ai făcut datoria şi e rândul altora să schimbe
lumea, pierzându-ţi cea mai mare parte
dintre trăsăturile individuale…
Faci sondaje şi constaţi că ţi s-a micşorat adâncimea,
că te depui în straturi cu lumea ta
interioară, numai Dumnezeu ştie dacă eşti pe drumul
cel rău, dacă aşa e normal de la o vârstă…
Nu fi calic. Bate şi tu toba mai
puternic, să afle lumea că n-ai murit… Ţi s-au încetinit
frecvenţele creierului, poţi intra în
rezonanţă cu frecvenţele planetei – de ce nu încerci?
Te cuprinde
o nelămurită tristeţe, auzi iar şuieratul unui
tren din copilărie şi vezi graurii cenuşii cum se lasă
în apă să se îmbăieze şi dau din aripi,
încercând să-şi arunce apă în spinare pe caniculă,
înainte să atace în grup strugurii
în văile din jurul Cantonului 248, la Adjudul–Vechi. Surâzi,
Eşti liber de senzaţii şi pasiuni,
Acum ai putea să te iei singur prin surprindere şi să
izbuteşti să atingi ieşirea…
Vineri, 13 iunie
Faci o nouă baie în mirosul de pomi înfloriţi, te
îndepărtezi – nu ştii de ce, mirosul
îţi aminteşte de copilărie, pierzi încă o ocazie să te împaci
cu tine. Fiindcă n-a mai rămas
decât puţin din numărătoarea inversă: o mohoreală
adâncă. Te-ai gândit să
ieşi din anonimat? Să fi găsit un sens acestui timp pierdut?
Cum vine, aşa trece şi nu mai înţelegi demult
nimic, te obsedează că trăieşti
degeaba… N-ar trebui să te dai peste cap? Mergi şi
te închini la trei biserici, sosit la Iaşi
Festivalul Neoavangardei: la Catedrală, e o coadă nesfârşită
la moaştele Sfintei Parascheva şi eşti grăbit,
la Trei Ierarhi un călugăr îşi
cere scuze, închide în faţa ta biserica, „veniţi de la ora
15“, eşti superstiţios, aşa că intri la Sfântul
Nicolae, aici aprinzi şi lumânări. Te seacă la stomac.
Ţi-e ciudă că nu simţi
nimic deosebit, degeaba te concentrezi – unde sunt
eu, de fapt, te întrebi, resemnat şi
renunţi, ai ratat încă o dată întâlnirea cu tine şi nu ştii
cu cine, singurătatea te omoară. Nu mai
există complicităţi?
Ai o atât de intensă stare de slăbiciune
încât te aşezi pe bordura trotuarului: pe calea rătăcirii.
Priveşti trecătorii, te invadează grijile
lor până în măduva oaselor, e prea multă încărcătură,
e de ajuns, nu-i mai privi, ei ce-or fi
crezând despre tine? Nu te bagă nimeni în seamă, stai
liniştit. Nu întâmplător ţi s-au tăiat
picioarele: „Că trebuia să fiu aici“ – eşti sigur? Te
întrebi fără să aştepţi răspuns, rămas
fără amintiri, în căutarea unei noi stări de spirit: dacă
şi de aici mă voi trezi izgonit…
Aşează-te mai bine, bătrâne, şi bea cu mine.