„Liviu Ioan Stoiciu

aduce în poezia

românească

un suflu proaspăt

şi greu clasificabil

încă de la debutul său.“

Mircea Zaciu

 

 

Sâmbătă, 16 februarie

 

Restrâns, dând şi primind din ce în ce mai puţin,

Rămas fără nici o ţintă

şi fără nici o dorinţă – e posibil? Oricum,

nu i se mai înfăptuieşte nici un vis. Nu mai are pretenţii,

lasă lucrurile să curgă de la sine, deşi ştie că

n-a atins maximum… Tânjeşte. Îi picură din cer doar

singurătate, la nesfârşit. La

un moment dat s-a pierdut de el însuşi, dar s-a ajuns

din urmă. A ratat inclusiv sinuciderea. Ce

n-a ratat? Acum degeaba se uită în jur, nu mai vede

nimic deosebit de reţinut nici în

perpectivă: de ce mai întârzie pe aici? Cercetarea s-a

terminat, toate simţurile i s-au tocit.

Nimic din ce a trecut nu-l mai invită la masă, nu-i dă

un telefon şi nu-i scrie, numai câte

o boală se reactivează şi-i reaminteşte că are organe

interioare în funcţiune, rău exemplu.

Să fie sincer, îi e milă că nu mai găseşte soluţii să

uite de el. Îi prieşte fiecare zi dacă

îşi distrage atenţia, dacă nu se gândeşte la nimic şi

intră în legătură cu morţii… E

 

înconjurat de aluviuni: plăcerea, mânia, mâhnirea,

bucuria se amestecă, înoată

într-un aluat, într-o stare intermediară, minut de minut

aşteaptă să se scufunde, dar nu-l aşteaptă decât

încă o încercare. Nu

înţelege de ce e pus să se chinuiască atât, să provoace

scântei, flăcări, licăriri, ceaţă fosforescentă,

limbi de foc, magnetism… Focu-i de desubt a urcat până

la ceruri. Îşi strigă iar neputinţa, că

Focul de deasupra a coborât cu totul în el – nu e destul?

 

 

Sâmbătă, 31 ianuarie

 

Cauţi şi nu găseşti, nici nu mai contează ce. S-au

cutremurat toate, în sinea lor

şi s-au descărcat? Nu mai e marcat locul, de aceea poţi

să crezi că eşti într-un pustiu, ameninţat.

Sufletul numai îţi câştigă în

înălţime şi-i e din ce în ce mai greu să se întoarcă…

Pregăteşte-te să nu te mai

întâlneşti niciodată cu cel care ai fost – şi să intri în

spitalul de nebuni, în cel mai bun caz, să

fii întrebat: ce cauţi aici, dragul mamei, pe aici? Pregăteşte-te

să rămâi numai cu partea pasivă

din tine şi să nu mai simţi nici un pericol, împăcat că

mai mult nu s-a putut, că atât ţi s-a dat,

că ţi-ai făcut datoria şi e rândul altora să schimbe

lumea, pierzându-ţi cea mai mare parte

dintre trăsăturile individuale…

 

Faci sondaje şi constaţi că ţi s-a micşorat adâncimea,

că te depui în straturi cu lumea ta

interioară, numai Dumnezeu ştie dacă eşti pe drumul

cel rău, dacă aşa e normal de la o vârstă…

Nu fi calic. Bate şi tu toba mai

puternic, să afle lumea că n-ai murit… Ţi s-au încetinit

frecvenţele creierului, poţi intra în

rezonanţă cu frecvenţele planetei – de ce nu încerci?

Te cuprinde

 

o nelămurită tristeţe, auzi iar şuieratul unui

tren din copilărie şi vezi graurii cenuşii cum se lasă

în apă să se îmbăieze şi dau din aripi,

încercând să-şi arunce apă în spinare pe caniculă,

înainte să atace în grup strugurii

în văile din jurul Cantonului 248, la Adjudul–Vechi. Surâzi,

Eşti liber de senzaţii şi pasiuni,

Acum ai putea să te iei singur prin surprindere şi să

izbuteşti să atingi ieşirea…

Vineri, 13 iunie

Faci o nouă baie în mirosul de pomi înfloriţi, te

îndepărtezi – nu ştii de ce, mirosul

îţi aminteşte de copilărie, pierzi încă o ocazie să te împaci

cu tine. Fiindcă n-a mai rămas

decât puţin din numărătoarea inversă: o mohoreală

adâncă. Te-ai gândit să

ieşi din anonimat? Să fi găsit un sens acestui timp pierdut?

Cum vine, aşa trece şi nu mai înţelegi demult

nimic, te obsedează că trăieşti

degeaba… N-ar trebui să te dai peste cap? Mergi şi

 

te închini la trei biserici, sosit la Iaşi

Festivalul Neoavangardei: la Catedrală, e o coadă nesfârşită

la moaştele Sfintei Parascheva şi eşti grăbit,

la Trei Ierarhi un călugăr îşi

cere scuze, închide în faţa ta biserica, „veniţi de la ora

15“, eşti superstiţios, aşa că intri la Sfântul

Nicolae, aici aprinzi şi lumânări. Te seacă la stomac.

Ţi-e ciudă că nu simţi

nimic deosebit, degeaba te concentrezi – unde sunt

eu, de fapt, te întrebi, resemnat şi

renunţi, ai ratat încă o dată întâlnirea cu tine şi nu ştii

cu cine, singurătatea te omoară. Nu mai

există complicităţi?

Ai o atât de intensă stare de slăbiciune

încât te aşezi pe bordura trotuarului: pe calea rătăcirii.

Priveşti trecătorii, te invadează grijile

lor până în măduva oaselor, e prea multă încărcătură,

e de ajuns, nu-i mai privi, ei ce-or fi

crezând despre tine? Nu te bagă nimeni în seamă, stai

liniştit. Nu întâmplător ţi s-au tăiat

picioarele: „Că trebuia să fiu aici“ – eşti sigur? Te

întrebi fără să aştepţi răspuns, rămas

fără amintiri, în căutarea unei noi stări de spirit: dacă

şi de aici mă voi trezi izgonit…

Aşează-te mai bine, bătrâne, şi bea cu mine.