„Valoarea poeziei

Marianei Codruţ

a luat-o

mult înaintea

notorietăţii restrînse

a acesteia din urmă.

Nu o dată,

se întîmplă invers.“

Valeriu Cristea

 

 

măceşul din magazia de lemne

 

în acest ultim pătrar de secol

fără nici un curaj să fii

înlocuitoarea domnişoarei bătrîne

moarte (în aprilie) de lupus tuberculos.

 

(cîte un stîrc argintiu

în balta argintie

tremură soarele toamnei).

 

să fii o mică pată portocalie

vîslind în centimetrul tău de aer

printre cîteva planuri de lecţie

imaginea domnişoarei profesoare

cu trei pisici în braţe.

 

(în faţă, cîmpul deschis înspăimîntă).

 

cînd în magazia de lemne

măceşul suportă dogoarea întunericului.

 

 

mică istorie

 

muzica tăia zig-zag-uri mărunte

în trupul lipit de perete.

lucrurile clipeau repede repede,

ghearele lor lipicioase subţiri

alunecau pe arborele de metal

din mijlocul camerei.

un rudiment de moarte

ţopăia, scoţînd strigăte mici,

peste hîrtii. intră vîntul

şi spuse: aici! şi coada

solzoasă mătură totul.

 

 

o nimfă a copilăriei

 

pe umeri pletele îi curgeau rîu,

un rîu roşu, aspru, de necrezut.

– se opreau mirate femeile,

o apucau de plete

să se convingă.

ea rîdea,

împingîndu-şi pistruii în ochi:

ce rîs de ştrengar!

nu ştiu

ce-au simţit bărbaţii

scăldîndu-se în rîul cald

şi nu mă întreb

ce gust au avut zilele sale,

ce tristeţi au luat-o drept ţintă.

ci doar ce-a gîndit

cînd, într-o luni dimineaţă

s-a urcat pe un scaun

să întoarcă spatele lumii

să scoată limba la farmecele ei.

 

 

adolescenţă

 

cine pîndeşte pe cine?

cine atacă pe cine?

cine apără, cine apasă?

 

la umbra unui deal mi-am strîns

toată puterea, m-am copt, am visat

la Nil şi la soarele Greciei,

la Van Gogh şi la fundătura Ţicăului.

am făurit o mitologie,

printre oameni muşcînd din adevăr

ca dintr-o bucăţică de zahăr la ceai.

ei mă pîndeau de după garduri

dîndu-mă în primire din priviri

unul altuia: ştiau ce mîncam,

în ce straie mă înfăşam,

cît cîştiga tata, ce chirie plăteam,

ce fel de cîrpe aveam pe pereţi –

– şi asta îi făcea încrezători şi temerari.

 

la umbra unui deal (ca un adjectiv al cîmpiei)

m-au văzut ei luptîndu-mă cu lipsa

de planuri şi de iluzii,

cu disperarea şi sărăcia.

în mahalaua aceea

cu trandafiri albi ieşind în drum

printre ostreţele gardului,

în mahalaua cu şobolani şi balegă veche de cal,

cu sila mea şi toporul ascuns după uşa

firavă de s-o spargi cu un umăr.

cu asemenea uşă

nu e nici o primejdie, şi-au spus,

şi-au lăsat porţile neîncuiate.

şi-ai venit, tu, poezie,

ca o regină avidă să fie iubită

măcar o noapte.

le-ai rupt trandafirii,

le-ai izbit cu pantofii în geamuri,

i-ai necăjit arătîndu-le pielea,

aruncîndu-le compotul de prune în faţă!

i-ai umilit, poezie,

afişîndu-te cu mine în plină lumină,

în plină stradă…

 

am stat faţă în faţă,

şi-am înflorit la privirea ta: am iubit

şi-am ştiut că iubesc. am învăţat să urăsc

şi să rîd, să mă îndoiesc

şi să tremur de umilinţă:

o, mai ales aceasta am învăţat:

umilinţa în faţa copacului, a zgurei,

a fumului, în faţa aripilor pe care

mi le împrumuţi după bunul tău plac:

umilinţa mea neagră, verde şi roz,

umilinţa mea neîndurătoare.

dar, poezie,

nu se poate spune

că mă-mpaci cu moartea.

ochii tăi o scrutează, însă cînd te întorci,

eu nu mai sînt aceeaşi.

ochii mei o scrutează,

dar, cînd mă reped în bratele tale,

nu mai eşti lîngă mine.

 

ciupercă universală,

am să te umplu

cu toată spaima care-mi prisoseşte…