„…poezia lui se naşte, toată

dintr-o distincţie

între contemplaţie

şi trăire.

Contemplaţia introduce

referinţa livrescă /…/,

trăirea la rîndul ei

înseamnă senzualitate,

nostalgie,

instinct al morţii,

iubire.“

Nicolae Manolescu

 

 

Comuniune

 

Cum pe faţa albă a bărbatului

A crescut ramul de sînge tînăr

Prin spuma săpunului de ras

Străbătînd ca un izvor mineral zăpada.

 

În pomii proaspeţi

Primăvara e viaţă şi venin.

 

 

Corp

 

Respiri cu tot trupul –

Arbore întors către gura de aer curat.

Tulpina singură respiră şi înfloreşte

Dedesubt rădăcinile sunt desnădăjduite.

 

În trupul meu zac fluturi învinşi

Sîngele-i prinde mereu într-o plasă

Un cîntec ascuns din mine îi lasă

Să zboare în mine, albastru prelinşi.

 

Tăcerea din corpul tău

Ca sîngele împrăştiat pe-o lamă de cuţit.

 

 

Portretul fetelor din umbră

 

Ceva desparte obrazul unei fete de optsprezece ani

De acelaşi obraz la şaisprezece ani.

Pot spune însă eu vreodată: frumoasa ca o Inteligenţă?

Am aşteptat atît bună femeie să-mi îndepărtezi

Buzele de tine şi să le apropii de cîteva silabe.

La sfîrşit la sfîrşit acum doar Te iubesc în cuvinte –

Apoi o doamnă făcea băi în sînge cald

Şi scria fiicei sale neînsemnate pentru noi

– deşi cu atîtea gingăşii şi fruntea înaltă

ea însăşi spunea seara domnului cavaler: „Ma mère c’est moi“ –

La micul dejun o fată cu şorţul murdar

Ne oferă madlene pentru un pol

O cheamă Virginia: este indolentă şi surîzătoare.

 

 

Poem politic de vară

 

Încă o vie obsesie a cioclilor păleşte:

nicotină injectată unui biet animal îl ucide pe loc

dar un singur gînd omenesc care nu depăşeşte amintirea

l-ar face mai fericit?

după cum însăşi viziunea amintirii nu depăşeşte

cadrul unui tablou de vară pe o stradă oarecare

în Europa previzibilă

cînd cu ultimele ţigări fumate pînă la capăt

îţi aminteşte căldura şi mai intensă a sărutului

urmărind privirea cîinelui agonic în faţa unui ziar

aruncat cu prima pagină pe asfaltul încins.

Ajunge să scrii despre moarte şi eşti profet:

în aceeaşi zi un om se plimbă pe deal

îl desparte de mine aerul surdo-mut al amiezii

el ţine zîmbetul sus în timp ce cuvintele ating pămîntul

şi vara îl despoaie de încă o valoare divinatorie.

Cel salvat în clinica albă ca un etos al sudului

iată-l surîde limpede cu sîngele prostituat

de Măicuţele Salvării Publice:

după transplant în lipsa diavolului

întîlneşte iarăşi cuvîntul.

O, de-ar mai fi o natură în jurul nostru

pentru cît o iubim degeaba pe asta.

Să treci repede pe lîngă corul de femei bătrîne

izbucnit pe străzi ca un imens infarct

reluat la megafoane pentru încurajarea vieţii

Să nu mai ţii seama de marile ştranduri

păzite de soldaţi şi ademenite de cizmele lor

Acum să uiţi să nu mai plîngi să uiţi

că măreţia durerii este atunci

cînd vîna de bou crapă vîna de om şi atunci

călătorii dăruiţi să-şi strîngă tălpile sfîşiate

cu propriile vene. Să mîngîi sifilisul

zeităţilor cu viaţă veşnic vie care urlă după carnea pierdută

Să strîngi în mînă firele de înaltă tensiune

sensuri absolute şi ucigătoare căzute printre trecători

– mamele sunt femei obişnuite şi ele –

Să-ţi descoperi patria şi s-o numeşti de trei ori

şi apoi Ea să fie ca o mare pîine umilind grîul

Din gropile săpate de prizonieri

Un avion în zbor să nu fie

o metaforă ca şi cum le-ai oferi ultima ţigară ruptă

ci măreţia sferei săpată invers.

Şi chiar dacă o meşă din părul noului născut

este egală cu o şuviţă din părul

celui mai nou dintre morţi

Şi liniile din palmele gemenilor

se rup la fel la moartea unuia dintre ei

Capul înconjurat doar de piele

N-ar mai surîde dar şi-ar striga

Numele la nesfîrşit

Ca într-un tragic basm românesc.

Doar mutul atît de aproape de moarte

Precum purtătorul ei

Fără s-o mai numească.

 

 

Addenda la nimic

 

La Sibiu, în copilăria mea, înainte ca ea să devină

O tinereţe banală jumătate sălbatecă, jumătate literară

Cum mi-a plăcut şi mie să cred c-am avut citind Monsieur Teste

Deseori mergeam cu tramvaiul să cumpăr cireşe.

Mi-am amintit dureros de clar acest episod citind, iarăşi,

Dar mai tîrziu, scrisorile trimise de Radu Stanca, din Sibiu.

În vremea cînd şi el folosea tramvaiul cu cireşe –

– cînd mai tîrziu, la Viena am regăsit tramvaiul cu cireşe

la urechi, era prea tîrziu –

Şi am stabilit legătura stranie

– acele legături care ne distrug viaţa, dîndu-i sensul –

Între această întîmplare uitată şi următorul vers scris de mine:

„Cireşe mari cum atîrnau de nervi străluminîndu-mi calea.“

I-am spus asta apoi criticului Ion Negoiţescu şi el zicea

Că-i destul de interesant cu o neîncredere tot mai tristă

Pe cînd ne vedeam în acelaşi oraş sau aiurea.

Nu ştiu încă ce e mai important între ce trăieşti şi nu e

Şi ce afli tîrziu c-a fost de fapt.