„Vasile Dan găseşte

un echilibru fin

între tactil şi conceptual,

între carnalitate

şi spiritualitate…“

Răzvan Voncu

 

 

A fi

 

Nu există nici o urmă a trecerii tale aici

precum ai fi trecut prin aer, ai fi călcat pe apă

ai fi fumul unei arderi de tot.

 

Sîmbăta e ziua în care îţi simt prezenţa

cu toate cele cinci simţuri deschise.

Te miros de la mari depărtări acolo

unde ochiul nu vede.

 

Te gust te aşez în cerul meu palatin

printre cei nenăscuţi încă fără de nume.

 

Te văd mai înainte de a fi în picioare

în spatele meu.

 

Te aud în liniştea nopţii cu lună nouă

cum îmi întorci foaia atît de încet

abia scrisă.

 

Te pipăi ca un orb textul său

pe o piele de cenuşă.

 

 

Telesăptămîna de lucru

 

În rai săptămîna va avea şapte duminici.

Bărbatul îşi va recunoaşte femeia şi o va ierta.

Femeia va întoarce spatele celuilalt definitiv.

Va fi o carantină fericită sine die

în care vor sta la aceeaşi masă cei

cu idei cu cei fără nicio idee.

(Trump îl va aştepta cu braţele larg deschise

în pragul Casei Albe

pe Joe Biden

iar acesta cu uşurinţă

îi va vorbi.)

Oraşele vor fi deschise.

Judeţele vor fi deschise.

Ţara va fi deschisă.

Europa va fi deschisă.

Canalul Mînecii va fi secat

iar vizele spre America tuturor gratuite.

Din rai n-ai unde să fugi.

China va fi peste tot.

 

 

Poeţii tineri

 

Mă gîndeam: morţii îi plac mai ales poeţii tineri toţi

fără vîrstă fără să îmbătrînească vreodată

cum le mai trosnesc atunci oasele precum nişte versuri

noi-nouţe sub pneurile ei

foarte, dar foarte critice

apoi brusc sar ei iar în picioare.

 

 

Poveste

 

În ziua aceea nu am vorbit nimic.

Apoi nici în următoarea.

Nici în restul zilelor nu am vorbit.

Nici astăzi.

În mine dospeşte o poveste adevărată.

Nescrisă.

 

 

În lumea mea paralelă

 

În lumea mea paralelă asta e ce să fac: ora opt dimineaţa

e brusc rătăcită pe alt fus orar.

Nu ziua începe acum, ci o noapte albă.

Timpul are mai întîi conturul îngroşat

apoi se contractă centripet într-un singur punct fierbinte.

Atunci ticăie ceasul meu biologic,

arcul i se încarcă mai tare

în loc să i se înmoaie învins.

 

Implozia sîngelui în trup precum într-o deltă

ascunsă.

Sîngele meu e o vietate roşie într-un tufiş des,

în emisfera cealaltă, veşnic necunoscută

precum faţa nevăzută a lunii

fiecăruia dintre noi.

 

 

Parabola camerei albe

 

Am scris: camera albă – uitarea.

Imaginează-ţi un munte ce creşte noapte de noapte,

ce urcă la cer. Şi tu, disperat, căţărîndu-te pe stîncile lui ascuţite,

rănit, sfîşiat.

Fără întoarcere e orişice drum început, o ştii.

Fiarele-s multe, flămînde, agile.

Chiar numele tău l-ai pierdut

odată pornit.

 

Mierea sălbatică, fructele mici, acrişoare –

în picioare abia de te ţin.

Dar capu-l ridici, c-un efort, iarăşi şi iarăşi.

Cărarea ta întretăiată-i de alta, pe care devreme

în hăuri o pierzi.

Rugii sălbatici îţi sîngeră carnea.

 

De cum ai ajuns îţi şterge cu propria-i mînă

sudoarea, îţi şterge chipul.

Acuma, îţi zice, acuma deschide-vei ochii.

Tu vezi?

 

Parabola aceasta am scris-o într-o cameră albă, la muntele

Dragonul de Jad.

Pe zidul de calciu, cu propria-mi unghie:

O citeşte!

 

Eşti noul ei locatar.