„Nici un elemen

din poezia lui Ion Mureşan

nu e neutru.

Toate sunt vehemente,

încărcate

de o energie negativă

ce impune existenţa

în calvar,

dându-i ca registru

de percepţie catastrofa.“

Al. Cistelecan

 

 

Înălţarea la cer

 

Vorbesc din propria-mi piele, singura care îmi stimulează

ambiţia de a huzuri

oferind cuvintelor un fel de demnitate cu pori şi delicate

firicele de păr

(aceeaşi pe care la zece ani o conferisem puiului de şarpe

după ce zvâcnise scurt în piept

şi i-am simţit capul răcoros între buze.

Şi sora mea aplaudând veselă crezând că aşa deodată am

reuşit să vorbesc

un cuvânt negru cu ochi:

– Uite, mamă, ce cuvinte lunguieţe au limbile străine!

Apoi acelaşi şarpe în vasul de tablă foşnind ca o carte

tipărită pe hârtie proastă)

Cutare şi cutare fenomen sufletesc se pierde, iar

cutare şi cutare organ nu se pierde şi totuşi

gol şi înfricoşat în faţa oglinzii îmi strâng trupul în braţe.

Dar ce puteam face cu două voci în gură?

Fără îndoială acum umblu prin oraş cu demnitatea pe băţ

îmi bălăcesc degetul în conştiinţă la fel de uşor ca într-un

borcan cu iaurt

şi amestec până se face moale, moale, moale.

În plină amiază un om stă gânditor se scarpină în cap şi

scuipă în propria memorie ca într-o

fântână părăsită:

– Memorie? De parcă eu mi-am dorit din lăcomie nişte

pleoape cu dinţi şi măsele

ca să îmi rumeg toată ziua ochii!

Îl vom mai vedea pe acest om mai spre sfârşitul poemului

sub forma unui roi de musculiţe de oţet (Drosophila melanogaster)

cum intră şchiopătând pe porţile culturii.

Oricum, eu stau în faţa crezului poetic ca în faţa unei femei

fără piele

ce îşi pudrează venele, iar dacă o sărut uneori cu ce sunt eu

mai presus

decât măcelarul ce după închiderea prăvăliei plângând îşi

îngroapă faţa în hălcile de carne

care i-au rămas nevândute.

Adică eu îmi pun grumazul între lucru şi cauza sa

adică grumazul meu stă între poem şi cauza sa

cum stă uterul femeii între spermatozoid şi ovul

Iar dacă prietenii mei se laudă că le-a crescut vreo ureche

pe burtă

cu burta să li se vorbească. Îi ştiu prea bine: ei stau cu un

sâmbure de adevăr în gură

şi îl tot sug ca pe o bomboană.

Am numărat destul, am mai multe încheieturi decât degete.

În ultima vreme scrisori tot mai insistente îmi cer să hotărăsc

vârsta la care voi înnebuni.

He, he mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de un

picior şi rotindu-l deasupra capului ca

pe o elice

cu adevărat o să mă înalţ la cer.

lată ce am ştiut dintotdeauna: cei care îşi mărturisesc puterea

o fac prin mirosul de animal sterp.

Iată ce am învăţat: încă fiind copil se prevăzuse că trebuie

să trăiesc o întâmplare,

apoi în şcoala primară literele înfloreau pe hârtie la fel cu

micile pete de rujeolă

animale mici, jucăuşe schimbându-şi culoarea pe faţă colegului

de bancă.

„Vara aceasta am fost la oraş unde am avut posibilitatea de

a mă plimba foarte mult

cu scopul de a respecta regulile de circulaţie. O, cu câtă

emoţie

traversam străzile în conformitate cu regulile

semaforului…“

Ay, trup al meu astfel stai tu în lume ca o fiertură colorată

clocotind într-o căldare de preţ!

Şi tocmai acum raţiunea mea sângerează peste singura mea

reprezentare despre liniştea sufletească:

un soldat cu părul alb pieptănându-se în ferestrele mici şi

blânde ale băii comunale.

He, he mâine dimineaţă voi prinde un câine roşcat de un

picior şi rotindu-l deasupra capului ca

pe o elice

cu adevărat o să mă înalţ la cer.

 

 

Poemul alcoolicilor

 

Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se

pe lângă ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stângaci.

 

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,

apropie de ei o cârciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajunge la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cârciuma în faşă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atâta fericire.

 

Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.

Până la amiază de trei ori se face toamnă,

de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă

cu o caldă responsabilitate.

Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,

nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

ci pentru că inspiraţi de tinereţe

ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

 

Dar, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici!

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

Şi îi invită pe alcoolici să privească.

(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

decât un petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:

„În curând, în curând va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!“

Atunci unul după altul se ridică de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.