Lucian Vasiliu
„Lucian Vasiliu
şi-a creat
un univers propriu,
populat
cu personaje enigmatice
şi cu o mitologie stranie,
/…/ o lume împărţită
între nostalgia spiritualităţii absolute
şi tentaţia experienţei
purificatoare“
Radu G. Ţeposu
Mierla de la casa Pogor
Chiar acum îmi ia vederea
mă aruncă în disperarea absolutului
mă umileşte
mă îneacă şi mă salvează de la înec –
timp în care Dumnezeu
se furişează în laboratorul alchimic,
îmi bate la maşina de scris texte
ilustrînd
alarma viermilor care compun
trupul meu
de funcţionar pe cale de dispariţie
- Trag sabia de la şold:
îmi ucid certitudinea
bătătoresc pămîntul peste o groapă nouă
închin
dulci libaţii creierului meu –
cad străpuns de suliţe necunoscute
zac, mort neîngropat, liniştit şi singur
- Un pîlc de zăpadă
mai stăruie alături,
o rană albă, indescifrabilă –
cu mine se îngraşă cîrtiţa
cu mine, cea din urmă rugăciune
cu mine, un tablou
dintr-o expoziţie inexistentă
- TU, în afara mea
prudentă străbaţi hăţişurile,
hectare virgine:
îndoială şi răzvrătire
vanitate şi umilinţă
- Îmi amintesc
de zile şi de nopţi prenatale:
magi cu şerpii morţi în palmă.
Sufletul Mamei în nemişcare
veghează la pîndă cu şopîrla
căderea soarelui în heleşteu
îmi amintesc
întunecimea unui loc uscat
extazul ochiului deschis în întuneric
întrezărind
dincolo de carne altă carne
dincolo de disperare altă disperare
- Secvenţele obscure
în care mi-am surprins părinţii
m-au ajutat să înţeleg
noaptea
de 8 ianuarie 1954
şi trupul Mierlei, fraged
în gura şobolanului
şi, mai ales
cîntecul care însoţeşte disperarea
de a nu şti, de a mă teme,
de a trăda consemnul:
„Luminaţi-vă faţa! Luminaţi-vă faţa!“
Poem final
(epistole ale trupului către spirit)
I
Spirit al meu, sac peticit prin care se strecoară
vîntul rece, de tine îmi amintesc, de vremea cînd, tiran
îmi dictai exerciţiile fizice şi asceza, de vremea
cînd eram sclavul tău.
Nu mai recurg la nici o metaforă, vorbirea mea
se organizează ca o peroraţie despre înţelepciune,
despre oştirile ei care au sfîrşit lamentabil.
Nu mă mai încîntă nici o baricadă, am săvîrşit toate
încercările, am sucit gîtul sintaxei, am decapitat
elocinţa, m-am dedicat alchimiei.
Acum, eliberat, pot să mor liniştit, în fiecare seară
II
Mi-ai dat iluzia că trăiesc în numele Frumuseţii, al
Desăvîrşirii. Am băut cu Socrate cupa indicibilă.
Am dormit cu Verlaine şi Rimbaud prin
hanuri periferice. Am lucrat într-o carieră de piatră
laolaltă cu deţinuţii politici. Mi-am tăiat degetele,
renunţînd a mai scrie. Am ucis-o pe Mona-Monada spre
a rămîne singur, învăţînd să înaintez.
Acum, eliberat, pot să mor liniştit, în fiecare seară
III
Spirit al meu, am fiinţat între fratele mort şi
fratele viu, între reverenţă şi ireverenţă, între
vanitate şi umilinţă. Astăzi treaz şi mîine beat.
Am crezut multă vreme în prietenie, am scris
Tractatul despre ZEENUMUD, oferindu-mă
cu disperare absolutului.
Răstignit de mai multe ori pe crucea limbii materne,
însîngerat şi suferind
laolaltă cu marii entuziaşti, astăzi orbi ca şi mine
IV
Am aruncat în aer depozitele de osanale ale derizoriului,
am trăit o vreme în chiar Evul de Mijloc, mi-am însuşit
monadologia, am participat la nenumărate cruciade,
am tăcut, prin tăcere
cunoscînd mai bine Logosul. O vreme am defilat ostentativ, pe umăr
cu cadavrele morţilor tineri, în numele viilor tineri.
Altă vreme am petrecut în larmă, în veselie, aruncînd petarde,
trăgînd clopotele în media nopţii.
Acum, eliberat, pot să mor liniştit, în fiecare seară
V
Spirit al meu, mă gîndesc la tine ca la unul care promite
Totul şi Nimicul. În acest cîmp al dezolării, creşte,
totuşi, o floare rară. O noapte următoare. Ea va supravieţui
tuturor dezastrelor. În numele ei, mă ofer gîdelui,
cu toate inimile, cu toate prăzile mele de
vînător iluzoriu
VI
Multe au venit prea tîrziu, spirit al meu, arlechin,
arlechinadă. După ce m-ai sedus la jocurile olimpice,
după ce m-ai adormit sub poduri ancestrale,
după ce m-ai închis
în biblioteca din Alexandria şi mi-ai dat foc,
după ce ai făcut din carnea mea un teren de instrucţie.
Prea tîrziu a sunat Alarma pentru mine,
prea tîrziu ca să fiu altul, celălalt,
prea tîrziu spre a fi din nou
în pîntecul de gheaţă al mamei.
Acum, eliberat, pot să mor liniştit, în fiecare seară