„Autorul nu joacă, precum
majoritatea colegilor săi,
la bursa realului contingent
sau a transcendenţei
de hârtie
(pentru el
criza limbajului nu există),
ci la aceea a irealităţii
şi a transfigurării.“
Paul Cernat
Această tristeţe sacră a norilor
zugrăvită pe fereastră.
Acest sfârşit de secol
împroşcat pe pereţi!
Ca o apă grea se scurge pe străzi seara…
…Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,
cine ne-a zidit în piept
aceste scunde uşi?
Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.
Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:
De ce ai venit aici,
pentru ce te-ai întors?
Pleacă, ieşi cât mai ai timp.
Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:
Ieşi cât mai repede din această lumină
şi lasă-mă singur
să respir în umbra mea…
Feţele cui se păstrează aici,
în această putredă lumină de seară?
O mie de capete retezate
aşteaptă ce anotimp?
Braţele cui vor fi semănate pe câmp,
dinţii cui vor răsări din iarbă?
Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.
Cu ţeasta lui Yorick în mâini, mă întreb:
Dacă am secerat
unde şi ce am secerat?
Şi dacă adun, când şi pe cine adun?
Seara voi înjunghia Râul,
ca pe o piele de cal îl voi întinde în pod.
Pe aceste păsări flămânde
şi pe aceşti câini hămesiţi
cu măruntaie aburite de frig îi voi hrăni.
Peştii ce se zbat în zăpadă,
cu solzi de aur şi suliţe-n gură,
nu sunt chiar peşti: în zale de aur,
au venit cavaleri mândri,
prin frig au străbătut, pe cai albi,
ţinuturi întinse, oraşe bogate;
în urma lor numai praf, numai scrum au lăsat
şi apoi cu tot cu cai,
cu tot grosul armatei,
cu tot cu tobe, cu tot cu tunuri şi flamuri
au intrat sunând din goarnă în Râu şi n-au mai ieşit…
…Voi atârna de nori apa,
de cer, seara, în cuie
ca pe o piele de cal
râul îl voi întinde şi-l voi lăsa să se zvânte în vânt.
Cei care tac îşi merită soarta, spun.
În marile oraşe, femeile
au pene de vultur pe cap
şi ochi de linx în cap.
Ouă de vultur clocesc,
în timp ce bărbaţii se învârt prin bucătării,
spală vase şi curăţă peşti.
În cuşti de aur voi închide mâini
şi le voi pune să cânte la harfă.
În cuşti de aur voi închide
mâini şi gâtlejuri şi le voi pune
să cânte cântece vechi
într-o limbă nemaiauzită la uşi.
Îmi înfig unghiile în aer
şi el sângerează.
Cu ambele mâini zgârii apa
şi ea sângerează.
Numai mâinile nu, numai mâinile nu!
Oraşul ne apărea
ca un lanţ uriaş
prins din loc în loc cu lacăte grele
în fiece fereastră
în fiece balcon
bărbaţi şi femei,
bătrâni şi copii
care ne arătau mâinile
prinse-n cătuşe ruginite de lanţuri
fiecare casă ne apărea
ca un lacăt pe care
norii negri ce se perindau pe cer
căutau să le deschidă.
Treceam pe străzi
târându-ne paşii şi umbra
ne opream la fiecare semafor
ridicam pumnii spre cer
în timp ce ochii ni se acopereau
de broboane de sudoare
trecând pe străzi, ne-am zis
timpul nostru se sfârşeşte aici
cu fiecare pas pe care-l facem
ne eliberăm de teamă,
ne eliberăm de moarte
ne târam în genunchi
privind manechinele goale
din vitrine simţeam cum ne pătrundea
prin piele broboane de sudoare
presărată printre bucăţi de sticlă spartă
da, ne ridicam ochii
şi pumnii spre spărtura din cer
prin care se întrevedea
patria noastră pierdută
patria noastră eternă.