ION POP, EUGEN SIMION, LA RETRAGEREA ÎN ETERNITATE

Cu Eugen Simion (1933-2022) dispare, la o vârstă de patriarh, una dintre vocile majore, de certă autoritate, ale criticii româneşti contemporane. De la debutul, deja semnificativ, cu Proza lui Eminescu, din 1974, s-a aflat mereu în prim-planul cititorilor de înaltă calificare ai literaturii române din toate epocile, dar cu o aplecare aparte faţă de cea care se scria sub ochii săi. Căci tânărul critic se angajase de la început în acţiunea deloc uşoară a eliberării scrisului literar naţional de sub apăsările grav deformatoare ale nefastei doctrine a „realismului socialist“, situându-se în chip decis printre militanţii cei mai consecvenţi pentru eliberarea scrisului de injoncţiunile ideologice care dominaseră grav, mutilându-le, multe dintre talentele active în aşa-numitul „obsedant deceniu“ al şaselea al secolului trecut. În bătălia pentru „recuperarea esteticului“, a fost alături, într-o relaţie de solidaritate fertilă, cu generaţia sa, cea a anilor ’60, despre care fostul coleg de liceu ploieştean şi prietenul lui, Nichita Stănescu, a scris cu o impunătoare constanţă, într-un fel de competiţie permanentă, cu alt nume de rezonanţă al criticii noastre, Nicolae Manolescu, şi cu un număr de confraţi porniţi pe acelaşi drum. Avea în faţă modelele şi exemplele criticii româneşti interbelice – în frunte cu G. Călinescu şi E. Lovinescu, adică cu apărătorii cei mai activi ai criteriului estetic în evaluarea fenomenului literar –; lui E. Lovinescu îi va şi consacra un studiu de referinţă, E. Lovinescu sau scepticul mântuit, care a fost şi teza sa de doctorat, din 1971. E o perspectivă căreia i-a rămas fidel până la capăt, înfruntând nu puţine reacţii ostile, în anii din urmă, din partea noilor cititori „progresişti“ şi sociologizanţi, neomarxişti îndeajuns de dogmatici şi ei, pe linia de plutire a zisei „corectitudini politice“.

Cele vreo patruzeci de cărţi publicate de-a lungul anilor definesc o personalitate multipolară, deschisă deopotrivă liberei speculaţii eseistice mai degajate stilistic, studiului „academic“, concretizat în câteva solide monografii dedicate unor scriitori români de ieri şi de azi, reflecţiei teoretice puse în acord cu orientările mari ale criticii europene, precum şi diaristicii şi memorialisticii, la care se adaugă o spectaculoasă acţiune de editare a unor „opere fundamentale“ pentru cultura naţională. N-a reuşit să scrie o istorie cu caracter de sinteză a literaturii române, cum îşi propusese de multă vreme, dar a acoperit cea mai mare parte din spaţiul ei cu amplele studii cuprinse în volumele de Scriitori români de azi (patru, tipărite între anii 1974-1989), apoi cu cele câteva monografii despre Al. Odobescu, Ion Creangă, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, cu, între ele, ample lecturi din opera lui N. Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica. Dacă reţinem şi cele trei sute de ediţii din colecţia „Pleiadelor“ româneşti, toate acompaniate de foarte serioase studii introductive, aria interpretărilor sale critice se extinde impresionant de-a lungul a mai bine de două veacuri.

Cum am mai scris şi altădată, Eugen Simion a fost omul „lecturilor lente“, adică atente la nuanţele cele mai fine ale textelor, evitând înecarea lor în plasele teoriilor la modă, pe care le-a cunoscut însă temeinic, profitând în propriile sale interpretări de grilele oferite de operele unora dintre cei mai prestigioşi citici contemporani. Pe unii dintre ei i-a frecventat la sursă – bunăoară în stagiul parizian de lector de Română la Sorbona (între anii 1970-1973), atras de interpreţi ca Jean-Pierre Richard şi de criticii genevezi de „identificare“, prin care îşi va fi întări deschiderea spre o metodologie diversificată şi suplă, ce excludea alinierile doctrinare rigide şi conformiste. Nu l-a ocolit nici pe un Roland Barthes, atras de ceea ce criticul francez numea „plăcerea textului“, fără să împărtăşească totuşi excesul speculaţiei formale şi tendinţa de tradiţie structuralistă de eliminare a autorului din câmpul interpretării. Nu i-a adoptat nici excesul spectaculos de terminologie, cam alexandrin, a susţinut într-o carte întreagă, împotriva curentului, Întoarcerea autorului (1981). Eugen Simion a dat replici consistente în privinţa retoricii negaţiei, a „terorii“ din spaţiul literelor, despre care vorbea Jean Paulhan, reconstituind cu fineţe refacerea ei pe alte planuri, ca replică la dezordinea provocată de contestatarii moderni ai ordinii literare (vezi Sfidarea retoricii, 1985). Traversând, cu un calm analitic, aceste numeroase experienţe de lectură, criticul şi-a urmat propria cale, echilibrat în idei şi expresie, pe un traseu ce ilustrează fidelitatea faţă de specificul fiecărui text supus unei hermeneutici fără constrângeri. A trăit mereu sub semnul „plăcerii textului“, dar al unei delectări ce nu se mărginea la jocul, oricât de subtil, al „semnelor“, ci includea şi autorul ca protagonist, punct de plecare şi factor coagulant al unei viziuni cu valoare mai generală asupra condiţiei umane. Relaţia de intimitate cu textele, empatia mereu prezentă l-au făcut diponibil pentru recitiri îndrăzneţe ale poeziei româneşti aflate în faza căutărilor, ca în splendidele eseuri din Dimineaţa poeţilor (1980), prelungite până în cartea cea mai recentă, din nefericire şi ultima, dedicată „recursului la natură“, din 2022, în care se întoarce cu vădite satisfacţii de degustător rafinat, ca în cartea din 1980, spre evocările, de data aceasta, ale „peisajului“ în literatura română, de la originile preromantice la scrierile din secolul XX.

Moştenirea lui Eugen Simion cuprinde şi cercetările sale despre Ficţiunea jurnalului intim (2011, trei volume) şi Genurile biograficului (2002), în care teoreticianul de mare fineţe se exprimă şi ca excelent analist al domeniului diaristicii, după ce publicase memorabilul „jurnal parizian“, Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977). Nu mai puţin de opt volume de Fragmente critice (1997-2021) cuprind meditaţiile sale pe teme dintre cele mai diverse ale literaturii secolului XX şi ale celei din imediata noastră apropiere.

Dar Eugen Simion a fost şi preşedinte al Acadmiei Române în două legislaturi, a condus Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“, veghind exigent realizarea celor două mari ediţii ale Dicţionarului general al literaturii române, a Cronologiei vieţii literare româneşti. Obstinaţiei sale pozitive de a împlini visul lui Constantin Noica, de conservare a manuscriselor eminesciene, i se datorează monumentala serie de „Caiete Eminescu“, realizată la un înalt nivel tehnic.

Rezumând prea sumar aici reperele mari ale scrisului lui Eugen Simion, ne putem da seama totuşi despre anvergura personalităţii sale intelectuale şi angajamentul consecvent în serviciul culturii româneşti. Din păcate, acest imens şantier de creaţie nu s-a bucurat, mai ales în deceniile de după Decembrie 1989, de meritata preţuire. Într-o epocă de mari tensiuni ideologice, de revizuiri adesea intempestive şi radicale ale valorilor, opera marelui critic a trebuit să suporte, din raţiuni conjuncturale, reacţii de respingere şi, mai ales, o politică concertată de marginalizare din partea adversarilor. A fost contestat de mulţi fără să fi fost citit, i s-a reproşat de tot atâţia relativul compromis cu puterea „emanată“ după Revoluţie, motivată însă mereu de scriitor în numele implicării ca şi exclusive în munca de creaţie şi promovare a valorilor culturii naţionale, în vreme ce, printre vocile acuzatoare n-au fost şi nu sunt puţine cele care au mascat şi maschează sub retorica justiţiară destule compromisuri vinovate cu dictatura comunistă, cu care criticul nostru n-a pactizat niciodată.

Acum, Eugen Simion, critic literar de prim-plan al ultimilor cincizeci de ani, trece în eternitate. Se vor calma, desigur, şi zgomotul şi furia manifestate de atâtea ori excesiv în jurul omului care, răspunzând rar unor asemenea reacţii ori unei prelungite „conspiraţii a tăcerii“, a continuat totuşi să scrie cu mare spor, însufleţit de o nobilă încredere în valorile perene şi în energiile creatoare al românilor în aceste vremuri de cumpănă. Lectura şi recitirea cărţilor sale, cu atâtea titluri de referinţă, nu va putea să nu conducă la necesara reparaţie pe care portretul său creator este deplin îndreptăţit s-o aştepte. Dar au fost şi sunt foarte numeroşi cititorii care ştiu că Eugen Simion este autorul unei opere majore, că scrisul său are şi va avea pentru multă vreme locul său luminos, ca valoare sigură în istoria criticii noastre şi a culturii române în ansamblul său.