Leo Butnaru

1. Am apărut pe lume în iarna anului 1949, când se împlineau cam douăzeci de secole (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din anul 49 î.e.n., în care Iulius Cezar exclamase Alea jacta est!, trecând Rubiconul. Era în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe aştrii Vega şi Altair susţinuţi de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică ningea sau viscolea ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor, de gheaţa Prutului şi de cremenea cetăţilor de la Nistru. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată a scriitorului ce aveam să devin e în afara tabieturilor ereditare (sau e una arTistocratică), precizând că părinţii mei erau simplisimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică.

În ce priveşte influenţa zodiei asupra vieţii, destinului, scrisului… O spun din capul locului: nu m-au interesat aproximaţiile, uneori stângaci-simboliste, metaforice, ceterate de aşa-zişii astrologi. Sunt reticent şi la jurăminte, cuvinte de onoare date de cei care te iau de braţ, sunându-ţi cu oarece complicitate: „Dar, dragul meu, nu va fi vorba de astrologie, de zodie şi horoscop, ci noi ne conducem de un alt mod de a cunoaşte lumea şi destinul omului; mod şi metodă bazate pe ştiinţă“. Ei bine, captivantele naraţiuni şi inflexiuni ale zodiacului sunt din acelaşi domeniu cu miturile, basmele, cu „Ghilgameş“, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte“ etc. Din ce se pretinde că ar fi rezultat în urma studiilor, statisticelor ştiinţifice, eu unul deocamdată mă opresc la această constatare (…încurajatoare): persoanele născute în miezul iernii trăiesc ceva mai mult decât cele născute în perioada aprilie-iunie. Şi sunt mai predispuse creaţiei. Inclusiv. Ca să nu mai vorbim de atâtea alte flecuşteţe… măgulitoare: forţă fizică, deşteptăciune, agerimea minţii, perseverenţă. (De altfel, când citeşti zodiile, ele sunt absolut toate generoase în a găsi calităţi şi frumuseţe în destinele celor care s-ar fi născut, chipurile, sub protecţia lor.)

2. Să ne amintim câţiva din ei, apoi să încerc să răspund, găsind sau nu prea afinităţi. Din calendarul Capricornului iată unii scriitori români, uriaşi sau doar mari: Mihai Eminescu (1850), Nicolae Iorga (1871), Ion Minulescu (1881), Ilarie Voronca (1903), Emil Brumaru (1938)… Din cei din lumea mare – Edgar Allen Poe (1809), Rudyard Kipling (1865), Jack London (1976), Carl Sandburg (1878), Henry Miller (1891), Karel Čapek (1890), Osip Mandelştam (1891), J.D. Salinger (1919)… Plus alţii, de asemenea importanţi. E onoare celestă să găsească cineva cine ştie ce similitudini între el şi oricare dintre aceşti (majoritatea) maeştri ai scrisului românesc sau titani ai literaturii universale. Din creaţia multora am învăţat şi mai învăţ. I-am citit şi recitit, acum pe unii dintre ei „parcurgându-i“ prin lecturi audio. (Ce invenţie excepţională, care, de fapt, era funcţională încă pe timpul sumerienilor sau al lui Homer care nu şi-a scris, ci şi-a tot recitat/declamat epopeile. În agora ateniană „lecturi-audio“ le oferea discipolilor şi publicului Socrate, care nu şi-a scris textele, ci doar le-a povestit, vorbit…). Tu, scriitorul de astăzi, mai important sau mai puţin cunoscut, să cutezi a-ţi spune că, într-o anume măsură, te asemeni Poetului sau Prozatorului X dintre cei amintiţi mai sus? De multă vreme lumea nu a mai râs cu poftă!…

Şi totuşi, în ce mă priveşte, parcă mi-ar fi mai… neamuri scriitorii care au fost înclinaţi spre modernitate, avangardism, ceea ce nu înseamnă că i-aş trece pe plan secund pe alţi clasici. Apoi, poate că ar veni la capitolul afinitate şi faptul că, spre exemplu, pe Mandelştam l-am tradus şi editat în câteva rânduri, inclusiv două volume la „Tracus Arte“. Am românizat şi unele texte franceze ale lui Ilarie Voronca. Într-un anume mod, cum ar fi zis Umberto Eco, m-am aflat şi mă aflu în zodia tratativelor cu majestăţile sale, din opera cărora am tradus.

3. Am avut neconştientizata onoare (bineînţeles, în pruncie şi încă mulţi ani după) să mă nasc nu doar că într-o zodie, ci chiar în aceeaşi zi, pe 5 ianuarie, cu fenomenalul scriitor şi intelectual Umberto Eco. La o distanţă cronologică de 17 ani şi una geografică de cam 2200 de kilometri. Păstrând proporţiile, probabil mă apropie de acest uriaş italian pasiunea pentru bibliotecă, vocaţia pentru eseu, exegeză literară. Şi traducere, mai e de spus, domeniu în care Eco a fost mereu surprinzător, multiplicând grupurile gramaticale de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discuţiilor asupra acestui incomensurabil subiect – traducerea, formulând teze şi, concomitent, antiteze memorabile ce fortifică baza teoretică a metodelor de receptare şi analiză a traducerii, ca artă, fenomenologie, sau simplă, dar inestimabilă necesitate şi intercomunicare umană. În această sferă de circulaţie a ideilor, procedeelor, stilurilor, Umberto Eco rămâne credibil fără drept de apel, dat fiind că experienţa sa nu era doar una de bibliotecă, exegetică, ci şi cea a unui creator, el fiind şi un eminent traducător, italienizând opere ale unor autori de maximă dificultate, cum ar fi Raymond Queneau, Gérard Nerval.