CRISTIAN VASILE, ROMÂNIA DE LA COMUNISM LA POSTCOMUNISM

După toate aparenţele, pandemia a afectat profund inclusiv receptarea critică a unor volume academice, astfel încât anumite cărţi importante au trecut aproape neobservate. Anii 2019 şi 2020 au reprezentat din mai multe puncte de vedere momente aniversare/comemorative cu conotaţii speciale – s-au împlinit 30 de ani de la revoluţie, de la Proclamaţia timişorenilor, de la primele alegeri (mai mult sau mai puţin) libere etc. Mineriadele anului 1990, deşi într-o formă mai atenuată, au răscolit din nou o anumită zonă a memoriei publice autohtone. În tot acest context, la finele anului 2020, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a luat iniţiativa de a alcătui un volum colectiv – Dalia Báthory, Ştefan Bosomitu, Cosmin Budeancă (coodonatori), România de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare, Editura Polirom, Iaşi, 2020, 511 pag. – care să aibă în vedere „un decupaj temporal amplu, care cuprinde atât declinul regimului comunist din România, cât şi evoluţia şovăielnică postcomunistă, ambele perioade având drept punct de convergenţă evenimentele controversate care au dus la colapsul sângeros din decembrie 1989“ (p. 15). Au fost reunite 21 de studii care să acopere mai multe planuri: cel politic-represiv (reprezentat de conducerea de la vârful CC al PCR, familia Ceauşescu, UTC, UASCR, dar şi Departamentul Securităţii Statului/D.S.S., Miliţie, gardieni, trupe de grăniceri); cel social-economic (impasul dezvoltării socialiste; limitele mobilităţii sociale; avatarurile pregătirii aşa-numiţilor specialişti, cu un accent special asupra subinginerilor), dar şi cel cultural-ideologic (impactul transmisiunilor de la Radio Europa Liberă, disidenţa, inclusiv cea maghiară din România, „antidisidenţa“, mediul intelectual conformist, cu precădere cel scriitoricesc). Partea a doua a lucrării abordează teme precum implozia regimurilor comuniste din România şi Europa Centrală şi de Est (Mihaela Toader), începutul mistificării Revoluţiei române (Roland O. Thomasson şi Andrei Ursu), contextul elaborării Decretului lege pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României (Mihai Ghiţulescu), minorităţile în tranziţia spre democratizare (Adriana Cupcea şi Metin Omer) şi eşecul înfiinţării Muzeului Comunismului/Dictaturii Comuniste la Bucureşti (Cosmin Budeancă).

Tabloul înfăţişat în volum este variat, cartea cuprinzând detalii despre teme precum: lentul declin al anilor 1970 şi 1980, trăsăturile specifice ale regimului încremenit în intransigenţă ideologică, etos totalitar, dispreţ pentru cetăţean şi drepturile omului, supraveghere dictatorială, poliţienească, dar şi despre tentativele de cooperare transnaţională (Mara Mărginean), reflectarea dezbaterilor din ştiinţa economică occidentală în mediul academic românesc (Cornel Ban), produsul turistic pentru străini (văzut ca o „oază de Occident“) şi tensiunile pe care le-a generat în rândurile actorilor locali (Alexandra Bardan).

Studiul cel mai consistent al volumului este semnat de Oana Ionel Demetriade şi Mihai Demetriade şi se intitulează Practici ilegale ale Direcţiei Cercetări Penale din cadrul Departamentului Securităţii Statului (Compartimentul Arest), 1987-1989 (pp. 23-72). Articolul contrazice ferm retorica memorialisticii foştilor ofiţeri de securitate privind „relaxarea“ represiunii în anii 1970 şi 1980 (p. 25). Ceea ce trebuie spus de la bun început este faptul că structurile de cercetare penală ale Securităţii au fost subordonate doar partidului unic, mai precis conducerii sale supreme (p. 24). În 1978, după cazul Paul Goma, care a tulburat serios liniştea regimului Ceauşescu (v. ultimele studii semnate de Flori Bălănescu), Tudor Postelnicu (pe atunci şeful DSS) a fost cel care a re-lansat „ideologia“ juridică a poliţiei politice prin reafirmarea tezei că, în România socialistă (în fapt, naţional-stalinistă în termenii lui Vladimir Tismăneanu), nu trebuie să existe opozanţi şi/sau disidenţi, fiind necesar ca aceştia din urmă să fie mai degrabă trimişi în judecată pe linie de miliţie, pentru (inventate) delicte de drept comun. Postelnicu aproape că epuiza epitetele infamante şi termenii meniţi să înlocuiască adevărata calitate a contestatarilor regimului Ceauşescu: „schizofrenici (sic!), derbedei, hoţi, borfaşi“ (pp. 28-29).

În plus, mai trebuie adăugat faptul că de aici decurge o caracteristică majoră a cercetării penale a Securităţii – aceea a caracterului imprevizibil al „faptei“ ce urma să se stabilească, al încadrării ei juridice şi al eventualei pedepse aplicabile acelui contestatar prins în menghinele Securităţii (p. 30). Cei care iniţiau proteste sau contestau sistemul politic comunist (sau doar familia Ceauşescu) puteau fi încadraţi din punct de vedere penal la capitolul propagandă contra orânduirii socialiste (articolul 166, alin. 2, Cod Penal). Prevederile actelor normative represive erau în mod deliberat neclare, cu scopul de a permite organelor de cercetare penală interpretări laxe, abuzive. Legea vorbea despre „întreprinderea oricărei acţiuni pentru schimbarea orânduirii socialiste sau din care ar rezulta un pericol pentru securitatea statului“. Un procuror sau un securist zelos era în măsură oricând să abuzeze de aceste stipulaţii. Însă noua „filosofie juridică“ securistă încuraja înlocuirea culpelor politice cu delictele de drept comun, lăsând loc chiar asasinatului. La mijlocul anilor 1980, prin intermediul informatorilor, Securitatea a descoperit că inginerul Gheorghe Ursu deţinea însemnări private, note de jurnal cu caracter anticomunist şi anticeauşist. Cum ele nu erau publice, nu se putea face uz de ele în instanţă, Gh. Ursu nu comisese vreun delict. I s-a atribuit totuşi o culpă din sfera dreptului comun, s-a ajuns la asasinat. Strategia instrumentării anchetelor prin interpuşii violenţi de la Miliţie (p. 30) este încă o temă istoriografică demnă de a fi investigată, iar culpa Securităţii în cazul Ursu se judecă şi în zilele noastre. Concluzia la care ajung Oana Ionel Demetriade şi Mihai Demetriade este una pătrunzătoare: „documentele depozitate în arhiva CNSAS înlătură şi un alt mit – cel al pasivităţii Securităţii (dacă nu chiar al pactizării cu manifestanţii) după declanşarea Revoluţiei de la Timişoara, în decembrie 1989. Arestări şi interogatorii s-au desfăşurat intens în zilele de 18-22 decembrie 1989 şi doar fuga lui Nicolae Ceauşescu de pe clădirea CC al PCR i-a determinat pe şefii Direcţiei a VI-a să îi elibereze pe cei aflaţi în arest, însă nu înainte de a le impune să semneze «declaraţii-angajament» în scopul unei viitoare colaborări“ (p. 72).

Combaterea revizionismului (istoriografic) al Securităţii este şi tema asumată de Roland O. Thomasson şi Andrei Ursu, în studiul intitulat Scurtul moment al adevărului şi începutul mistificării Revoluţiei: anul 1990 (pp. 419-436). Cei doi cercetători încearcă să verifice (atât în acest material, cât şi în altele) ipoteza responsabilităţii Securităţii pentru vărsarea de sânge din timpul Revoluţiei (şi ulterior a Contrarevoluţiei) din decembrie 1989. Mai ales că, în pofida secretizărilor, au ajuns totuşi sub ochii cercetătorilor documente importante, precum Planul Securităţii intitulat „Lupta de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic“, depoziţia generalului securist Iulian Vlad de la începutul anului 1990 sau scrisoarea colonelului de securitate Domiţian Bălţei (datată 25 decembrie 1989). De aici rezultă planurile regimului Ceauşescu de a opune rezistenţă în faţa unei eventuale tentative de îndepărtare, cu învestirea organelor de Securitate cu rolul privilegiat de a conduce această „luptă de rezistenţă“.

Studiul celor din urmă, la fel ca volumul în sine, pare o pledoarie pentru (re)descoperirea unor surse istorice absolut indispensabile, un îndemn cu atât mai actual cu cât, din luna mai a acestui an, Arhivele Naţionale par să se afle sub un adevărat asediu de tip cazon ce are menirea să secretizeze documentele istoriei recente.