OANA BOŞCA-MĂLIN, ITALIA ÎN DOI PE O MÂRŢOAGĂ (VII)

• Detaliu de la Cinque Terre. Foto: Oana Boşca-Mălin

Ziua a XI-a (vineri 17 august). Din La Spezia la Cinque Terre drumul e foarte scurt şi e semnalizat la toate intersecţiile. Dacă n-ar fi portul de mărfuri, ai zice că oraşul a fost construit ca haltă şi pregătire mentală pentru Cinque Terre. Ce ştiam despre locul ăsta: că sunt cinci localităţi pescăreşti mici, între munte şi mare, la care se ajunge cu mocăniţa, pe jos sau de pe mare, dar mai greu sau deloc pe şosea; că sunt mirifice, iar potenţialul lor turistic a fost descoperit relativ de curând; că acum vin puhoaie de gură-cască de-alde noi şi că s-a dus naibii bunătate de parfum local şi de unicitate, iar străduţele pietonale aproape că au benzi de trafic; că au fost ceva inundaţii anul trecut şi că italienii zic că nu se compară cu ce a fost.

Ce aflăm la descinderea la faţa locului: că e o Coastă Amalfitană ridicată cu vreo trei sute de metri faţă de cea originală şi că până la oricare dintre cele cinci aşezări trebuie să vii în picaj de pe munte. Adică e superb. Că Rio Maggiore e primul sat spre care cobori până te dor unghiile de la picioare în bocanci şi până te bate gândul să-ţi iei rezidenţă locală, doar-doar să nu trebuiască să faci drumul înapoi. Că tot acest prim cătun pescăresc are o plajă cât o coajă de nucă şi o rampă de ridicat bărcile, case pictate fiecare în altă culoare, ambarcaţiuni de lemn cu plase de pescuit ca acum o sută de ani, trepte care urcă spre stâncă, curse frecvente pe mare către celelalte localităţi şi o comunitate de căţei piperniciţi şi moşnegiţi, de parcă ar fi un Munte Athos unde nu calcă picior de parte femeiască să împrospăteze populaţia canină. Că vânzătorii sunt acri şi taciturni şi că trebuie să pui zece întrebări ca să primeşti informaţia completă. Că smochinele sunt suculente ca alea din Sardinia, iar cel mai fain e să le mănânci pe stradă, urcând spre parcare. Că cică Vernazza e cel mai frumos sat şi că o să avem noroc dacă reuşim să ajungem pe şosea până acolo, că a rupt-o torentul şi acum e doar parţial reparată, pe un singur sens. Că da, se poate ajunge, dar pe un drum abrupt şi îngust ca toboganele de piatră din Parcul Tei şi, în plus, plin de curbe-n ac de păr, fără semnalizare şi fără balustrade de protecţie, iar noi suntem cu rezervorul aproape gol, iar la urcuş înapoi Fefeleaga munceşte din greu, într-o curbă strânsă în pantă ne dezechilibrăm şi punem amândoi piciorul jos, s-o susţinem, iar când piciorul lui Adi ţâşneşte obişnuit să susţină 100 de kg şi se trezeşte cu 250, genunchiul se opinteşte şi tremură, muşchiul gambei parcă dă să iasă din piele, i se pare că n-o să reziste, şi toate astea într-o secundă, că în următoarea trebuie să forjeze motorul să scăpăm de acolo. Că Vernazza e o-ncântare greu de povestit – noroc că s-au inventat fotografiile – unde se mănâncă la suprapreţ şi se face baie într-un colţ de rai şi plajă pe stânci, unde trece mocăniţa şi o familie de sicilieni a deschis un bar cu wi-fi gratuit în care vând granita de îngheţată. Că pe aici, în octombrie trecut, a venit viitura şi a luat jumătate de sat, lăsând în urmă scări care nu mai duc nicăieri şi porţi deschise spre torent, maşini de spălat îngropate-n mal şi lămâi plini de rod la care nu mai ajunge nimeni. Că peste toată zona se-ntinde un parc naţional în care pe anumite porţiuni se poate urca cu cremaliera să vezi căprioare şi cucuvele şi că dacă şi-n Bucegi s-ar face cremalieră, ar vedea şi Adi Jepii. Că avem tupeu, entuziasm şi inconştienţă c-am venit până aici în condiţiile date, ceea ce nu e rău. „Sunt tânăr, doamnă. Bună seara!“

De aici către Genova, 100 de km, urcăm pe autostradă. Sunt 54 de tuneluri şi un maroco întreg de poduri şi viaducte: mai ştii, jocul chinezesc cu beţişoare împrăştiate care se ating şi se suprapun aspru şi ascuţit. Dacă estimăm o lungime totală a tunelurilor de vreo 50 de km, rezultă că jumătate din drum mă simt cât de cât în siguranţă, în munte. Cealaltă jumătate suntem mereu la înălţimi de la care, dacă de prăbuşeşti, îţi mai recuperează doar dinţii, pentru identificare, la o adică; doar că trebuie să umble să ţi-i adune din toată valea, ca să-ţi refacă din puzzle identitatea. Pe sub un viaduct aproape de La Spezia, unde încă mai poţi distinge ce se întâmplă dedesubt, se vede trecând pe pajişte un porc sălbatic, cenuşiu, cu un prosciutto San Daniele în coapsă. Îmi aminteşte de bivoliţa albă care molfăia pe lângă Eboli, cu o mozzarella Santa Lucia în uger. Oh, tutti santi i cibi italiani, eh?!

O oră până la Genova şi trei sferturi de oră până nimerim intrarea în port. Semnalizarea stradală e încâlcită, ne-ntoarcem de trei ori din drum, suntem două pachete de draci: peste capacitatea limită a unei V Strom. Merg să cumpăr bilete pentru traversarea către Barcellona şi mă etalez pe ghişeu cu mult prea multe bancnote. Ridicăm ancora mâine dup-amiază, n-am mai găsit cabină, aşa că am rezervat fotolii într-una din sălile interne ale feribotului.

După ce Adi s-a codit mai multe zile dacă să-l sune sau nu pe prietenul Sergio din Laigueglia şi după ce, în sfârşit, l-am sunat să-l anunţăm că intenţionăm să trecem să-l salutăm şi el n-a răspuns, acum ne suim pe cal şi pornim către el, sperând să-l găsim, dar fără nici un argument de bun-simţ pentru speranţa asta.

Altă sută de km pe autostradă, alte 57 de tuneluri, altă sfântă frică. Cămaşa îmi fâlfâie şi mă bate pe aceeaşi bucată de piele, mai mult ca sigur o să-mi lase o blândă. Dar nu ăsta-i baiu’, ci înălţimile ameţitoare (la propriu) şi viteza noastră şi a celorlalţi. Când îţi e lumea mai dragă-ţi dai seama că bătrânelul din Megane-ul gri nu te-a văzut şi vrea pe banda ta, unde şi-a mutat deja o roată şi jumătate de maşină, sau că femeia fatală din Land Cruiser vrea să-ţi împungă cotul cu oglinda retrovizoare. „Adioana, părinţii Smarandei, oameni de treabă“ – îţi vine să strigi, dar în loc de asta te apuci mai abitir de mânerele din spate, concentrată să nu faci nici o mişcare care s-o dezechilibreze pe Fefeleaga, mai ales că bate şi vântul.

Sunete, murmure, îngăimări pe care le emiţi în cască, în miile de kilometri: „Au!“ – când te loveşte o muscă grasă-n genunchi şi ştii că ţi-a lăsat o vânătaie; „Puah!“ – când te grăbeşti să scoţi afară din cască duhoarea care a năpădit spaţiul tău vital; „15; dar câte tuneluri or fi?“; „Hai, frate!“ – în diverse împrejurări: când ne taie faţa vreun cretin, când ni se suflă de sub nas un loc de parcare, etc.; „Încet, Adi!“ – când ţi se face brusc teamă de ceva, dar nu atât de tare încât să afle şi Omul de la manşă; „23; ăsta-i mai lung“; „Hoopa!“ – când zbori peste o culme ca la montaigne rousse sau dai într-o groapă care te-aruncă din scări; „Huu-ha!“ – asta o zice Adi cu ton de Al Pacino, când e-ncântat de vreo manevră sau de vreo turnantă neaşteptată a drumului; „Of, fir-ar!“ – când greşim ieşirea de pe autostradă. Din când în când, în cască mai cânţi: e spaţiu ermetic, nu se strâmbă nimeni, oripilat sau jenat. Oricum, în cască nu-njuri: ar fi nişte gaze toxice care ar rămâne lipite de buze, de pleoape şi te-ar sufoca, o flatulaţie care n-are spaţiu să se disipeze şi-ţi îmbâcseşte aerul. Pe motor n-ai atâta loc ca în maşină.

În Laigueglia ajungem pe la ora opt seara. Don Quijote e emoţionat şi încântat, n-a mai fost aici de zece ani. Are o sumedenie de amintiri pe care mi le-a povestit: scoicile mâncate la restaurantul de pe dig, istorisirile lui Gianni Pescaru’, barul Aldei pe care l-au închis pentru clientelă ca să facă o petrecere care a durat două zile şi o noapte, aproape ca nunţile din poveşti etc. Mergem la casa unde stătea Sergio, deşi ştim că acum locuieşte în orăşelul vecin, ca să aibă grijă de nepot. Nu-l găsim, ne întâmpină doar o mâţă care miorlăie a pagubă, dar a treia oară când îl sună Adi pe celular observăm că telefonul de pe policioara din curtea casei reacţionează; deci amicul nu este, dar telefonul da. Strigăm, sunăm la interfon, apare vecina de desupra, ne sfătuieşte să sărim gardul şi să-i lăsăm un bilet, după care să pornim prin sat după el. Ceea ce şi facem, din bar în bar, urmând relaţiile pe care ni le dau barmanii. Şi uite aşa îi aflăm obiceiurile săptămânale, iar la a cincea terasă dăm de un bătrânel cu tricou portocaliu şi aspect de nebunul satului care vorbeşte în dodii dar care, dacă e solicitat, devine brusc om normal şi ne dă speranţe noi: e la popicărie. Pornim din nou, a trecut o oră, mă gândesc că e posibil să mâncăm o bucată de pizza şi să dormim pe plajă în seara asta: că la Sergio nu e Sergio, şi fără Sergio nu e nici pat. Tot întrebând în stânga şi-n dreapta, facem cunoştinţă cu o mătuşă de-a lui Sergio, matusalemică. Ne ducem iar la el acasă. „Cine ştie ce ciudat o fi devenit în zece ani, dacă mă mai recunoaşte, dacă mai are chef de mine…“ Sau o fi făcut Alzheimer, mă gândesc eu, şi atunci ne ia mai mult timp să facem iar cunoştinţă cu el şi nu cred că invită străini să-i doarmă noaptea acasă. Pe drum ne întâlnim cu cunoscutul moşulică cel cu tricou portocaliu, care a dat turul satului, a fost şi acasă la Sergio să-l caute, şi-a făcut datoria – ne explică. Până la urmă, după alergături care au durat mult mai mult decât am povestit eu, l-am prins acasă, dar n-am intrat pe poartă ca oamenii normali, ci tot peste gard. Sărbătoare, înjurături de uimire, pupături, îmbrăţişări bărbăteşti. Adi îi dă o datorie pe care o avea la el de ani de zile, dintr-o viaţă anterioară, o sumă care l-a ajutat să se pună pe picioarele lui şi pe care amicul n-o mai voia înapoi. Dar e o chestie de onoare bărbătească şi amândoi sunt tuşaţi de moment. Aflăm că l-am găsit doar din întâmplare, de când s-a mutat vine peste zi doar ca să dea de mâncare pisicii, iar acum a rămas mai mult de lene. Ieşim la un bar să ne deschidem apetitul cu un aperitiv; eu leşinam deja de foame, oricum, aşa că nu mai conta. La bar e karaoke, s-a întunecat, patronul încearcă să-ncălzească atmosfera şi să convingă lumea rămasă pe parapetul de lângă terasă să nu mai asculte muzica pe gratis, ci să intre să comande un pahar şi să cânte la microfon. Sergio cântă cu patos şi adună lumea, se râde, alţii se-ndeasă la karaoke, la un moment dat pune o melodie a Minei, patronul mă vede că-mi place şi insistă să vin la staţie, eu mă codesc pentru că ştiu marfa: cânt doar la duş, şi atunci sunt afonă ca un clopot de cătun. Dar când e de petrecere trebuie să ai de cine să râzi, aşa că o lălăi pe Mina. După ce mă fac de basm în Laigueglia mergem în sfârşit să mâncăm, Sergio îl cunoaşte şi pe patronul de la restaurant, care pur şi simplu ridică patru clienţi înfometaţi de la o masă şi ne-o pregăteşte: „Îmi pare rău, ştiţi, era rezervat“. Mâncăm fructe de mare şi suntem invitaţii şefului, drept care, a doua zi la prânz, tot acolo ne ducem, per fare cappotto!

Sergio e un spectacol, toată noaptea se deapănă amintiri şi se râde la fel ca atunci când s-au întâmplat toate cele. Pe la miezul nopţii ajungem la barul unor nemţi, soţ şi soţie între 50-60 de ani, el gay şi ea gay, iar iubita ei e chelnăriţă. Un triunghi armonios: mărturie stă rama electronică de pe bar, pe care se rulează sute de poze din voiajele lor în India, în trei. Ah, de ce nu sunt eu scenarist!

Ziua a XII-a (sâmbătă, 18 august). A doua zi când ne trezim, Sergio a fost deja plecat, a apucat să-şi strâmbe şi bicicleta într-un incident, iar Carciofo, nu, Cicoria – mă rog, tot o legumă; ce vrei, are 17 ani – miaună din nou de foame. Apuc să văd casa, care trădează patru pasiuni ale proprietarului: nevasta care s-a sinucis, aruncându-se cu maşina în mare, AC Milan, Che Guevara şi prietenii de pahar.

Ne ducem la barul de lângă terenul de popice, unde Sergio citeşte zilnic ziarul şi bea un cappuccino cu un cornetto. Facem şi noi acelaşi lucru, stând la poveşti cu Gianni pescarul (care când se-mbată îşi scoate proteza de picior, îşi dă pălăria jos de pe cap şi se apucă să cerşească aşa, ca să râdă de proştii care cred; un fel de Filantropica) şi cu alţi doi-trei bătrânei placizi. Care placizi, toţi sunt foste glorii despre care aflăm că au făcut contrabandă şi pârnaie, că au umblat după fete până în Rusia comunistă, că-şi inventează săptămânal diverse campionate de cărţi ca să aibă rost de petrecere şi să-ncheie noaptea cu „una spaghettata enorme“. Laigueglia – un sat? Nu: o lume.

La restaurantul „U Pignurin“, cel cu fructele de mare de cu o seară înainte, lângă bastion, pe un perete e pictat un bătrân pescar care seamănă izbitor cu Spencer Tracy luptându-se cu captura. Într-un colţ e înrămat un articol de ziar, care anunţă că în satul vecin s-a dezvelit la un moment dat, statuia lui Enrico Lotta zis U Pignurin, pescarul pe jumătate arab pe care, într-o iarnă, când stătea la o terasă din sat, Hemingway l-a văzut umblând desculţ pe plajă. Şi-a scos din buzunar toţi dolarii pe care-i avea la el şi l-a rugat pe barman să fugă să-i dea bătrânului, dar după ce se-ndepărtează, ca să nu se simtă jignit. După o vreme, bătrânul l-a întrebat pe barman când se-ntoarce domnu’ ăla în sat, că are o datorie la el. În poza care însoţeşte articolul e din nou Spencer Tracy. Nu, e U Pignurin: Bătrânul şi marea.

Primim un borcan cu măsline de Liguria, care se adaugă la obiectele ritualice ale voiajului: îngheţata de la Giolitti, în Roma; baticul de suporter de la Siena; mozzarella enormă de Caserta mâncată la Cati şi Onofrio; jucăria Smarandei purtată în buzunarul de la geacă, ca leac de dor; ceaşca pentru spumă de lapte, de cappuccino, luată de la Assisi; salamul cu fenicul şi brânza cu ardei iute cumpărate la San Gimignano, din acelaşi loc ca data trecută; filmul Lilianei Cavani despre Francisc, cumpărat chiar din Basilica di San Francesco; cd-ul lui De André, pe care trebuia să-l fi cumpărat de la Genova şi nu de la Siena; fructele de mare de la Cinque Terre; On the road a lui Kerouac, luată de acasă, dar necitită. Viaţa bate filmul, parcă, iar ocazional snopeşte şi slova.

La despărţire, Sergio speră să nu mai treacă alţi zece ani până-şi revede prietenul şi să nu fie nevoie de o floare când Adi l-o căuta data viitoare în Laigueglia. Mă rog, după obiceiul românesc ar fi două flori.

Şi din nou la Genova, unde găsim poarta de îmbarcare după un alt tur neplanificat al oraşului, în căutarea intrării în port. Aşteptăm lângă vapor, unde se adună tot mai mulţi bikeri. Cursa de Barcellona merge apoi la Tanger, oraşul mandarinelor, aşa că intră mai întâi călătorii arabi, care vor coborî ultimii. Preţ de o oră se-ncarcă dube care au pe capotă bagaje mari încă o dată cât duba. Râdem în barbă, fac poze discret, ca să nu-i supăr pe şoferii cu feţe de talibani. Dacă e să fim sinceri, s-ar speria şi ei dac-am deschide oala de pe motocicletă, în care avem funduri din lemn de măslin, brânză de capră, lichior de frunze de măsline, un ghid al Italiei cam terfelogit, salam cu fenicul, robineţi, o tapiserie şi două feţe de masă; doar zaibărul ne mai lipseşte. Când, în sfârşit, intrăm în burta vaporului, în parcarea motocicletelor sunt adunate vreo 60 de fefelege puse pe fapte mari sau deja veterane: italieni care pleacă-n aventură, spanioli care se-ntorc din aventură şi noi. Alte poze.

Ne luăm catrafusele pentru noapte (şlapi, prosoapele de baie, periuţele de dinţi, cărţi de citit, şerveţele umede şi deodorant pentru mâine dimineaţă) şi intrăm în partea destinată călătorilor. Lume ca la Maglavit, arabii şi-au luat deja locurile în primire pe culoare şi şi-au întins păturile, în mica moschee de pe puntea a şasea e deja plin, dacă judeci după papucii de la intrare, lumea bună se-ndreaptă spre cabine, căţeii au şi ei o zonă a lor tot cu cabine, fotoliile noastre, din Sala Verdi, sunt ocupate de nişte paporniţe. Ne reorientăm, lângă nişte motociclişti spanioli pe care i-am cunoscut pe chei. Cu unul dintre ei coborâm pe puntea cu baruri, restaurante şi magazin, şi ne aşezăm la o bere şi o poveste aşa, ca-ntre meseriaşi. Dintr-o frântură de discuţie surprinsă între un ofiţer italian de pe vas şi o doamnă distinsă aflăm că e Ramadan, deci piscina vaporului e goală, în seara asta nu e spectacol la piano bar şi, în esenţă, mai subţire cu distracţia, ca să nu deranjăm clienţii majoritari.

La bar cunoaştem alte două perechi de bikeri, italieni: doi milanezi de 51 de ani, medici, şi doi sicilieni de vreo 45, magazioner şi vânzătoare. Restul serii ne-o petrecem cu ei, mâncăm împreună la-mpinge tava şi ţuşti înapoi la bar, se face loc în jurul nostru, ne luăm unii altora cuvintele din gură, râdem şi vorbim tare de acoperim pe toată lumea. El şi ea din Milano sunt la prima ieşire călare, el şi ea din Palermo au bătut Italia şi Europa; medicii au toate rezervările făcute în Spania, magazionerii au plecat la inspiraţie, poate ajung până-n Portugalia, sau poate nu; primii şi-au cumpărat echipamentul pentru motoretă la un outlet din Austria, ultimii sunt în bascheţi decoloraţi; Barbara şi Andrea au program fix de culcare şi poate de pastile, Rosaria şi iubitul din adolescenţă stau pe canapea cu picioarele-mpletite şi se pupă pe braţ şi pe gât în timp ce vorbesc cu noi. Diferenţa dintre Nord şi Sud e palpabilă, nu e doar antropologie teoretică.

Noaptea putea să fie şi mai oribilă, în sala unde se zvârcolesc arabii în culcuşurile de pe podea, dar ne-am descurcat pentru că ne-am întins fiecare pe patru locuri, ne-am întins prosoapele peste vinilinul fotoliilor şi ne-am tras câte un colţ peste faţă, ca să nu ne intre lumina-n ochi. Dimineaţă suntem deja în Spania, vorbim cu copilu’ şi ne facem toaleta în buda comună în care veceurile sunt deja înfundate. Fraternitatea cu spaniolii se traduce în oferta de şerveţele umede la baia băieţilor. Fraternitatea cu italienii se traduce în cheia de la cabină, pe care Barbara, cardioloaga, ne-o dă ca să facem un duş: prefer peninsularii mei. Ne-a oprit un prosop curat. Aşa că ziua poate să-nceapă, suntem curăţei. Doar un lucru ne dă oarecare emoţie: la piano-bar, pe canapeaua de lângă Adi, un tânăr măsliniu şi cu barbă dă din buze într-una. Lângă picior are o valiză metalică, neagră. „Ce-ar fi să mergem noi în Sala Verdi, două punţi mai sus?“ „De ce, zici că-şi spune ultima rugăciune şi se pregăteşte să se desfete în Rai, cu 120 de fecioare?“ Nine eleven ne-a făcut pe toţi suspicioşi şi ne-a dezvoltat imaginaţia.

La intrarea în portul Barcellona ne însoţesc nişte meduze gigantice. „Dacă pici aici ai de ales: ori mori de tetanos, ori te otrăvesc meduzele, ori te feliază elicile“ – zice în treacăt cardioloaga. Râdem cu italienii noştri, facem poze şi schimb de adrese. La debarcare ne pupăm afectuos, toată lumea cu toată lumea. Tragem la unison o concluzie: croazierele nu sunt printre priorităţile noastre de voiaj.

Nordul Italiei pentru noi, de data asta: litoralul Versiliei, un fel de Neptun supralicitat; prosciutto San Daniele într-o La Spezia pustie; AC Milan şi Che Guevara; tuneluri şi viaducte; localnicii acri, dar harnici din cele Cinque Terre; cremaliera din parcul natural; întâlnirea cu personajele lui Hemingway; Marea Ligurică şi poveştile ei; Genova cu străzi încâlcite şi cu galionul de lemn ancorat în port; political correctness-ul care ne-a condamnat pe toţi la Ramadan pe vapor; Andrea din Milano, care are portretul lui Franz Joseph în cabinetul lui de anestezist.

• Vernazza. Foto: Oana Boşca-Mălin

***

Suntem în Spania, aici toţi motocicliştii se salută când drumurile li se-ntretaie, nu ca-n Italia, unde nu se saluta mai nimeni pe şosea, că prea erau mulţi. Doar în parcări se mai făcea conversaţie. Oricum, în călătoria asta am regăsit mentalitatea trabantiştilor din Bucureştiul anilor ‘80 şi a cavalerilor din Evul Mediu: lumea îşi zâmbeşte, intră-n vorbă, îşi oferă o bere şi şerveţele umede, îşi povesteşte vita, morte e miracoli, îşi arată cu mândrie amintiri şi-şi oferă obiecte de recuzită.

Ultima bucată de drum e grea, sunt aproape 500 de km pe autostradă. Dar la celălalt capăt e mândra care ne aşteaptă, aşa că îi facem zburând cu 140 la oră, cu o singură oprire. Ne apropiem de destinaţie. O să ajungem amândoi cu genunchii arşi, pentru că suntem în bermude.