VLADIMIR TISMĂNEANU, STALIN ŞI „ANTISEMITISMUL DE STAT“

Paranoia finală a lui Stalin a constat în desemnarea evreilor – în URSS, precum şi în Europa Centrală şi de Est – drept noii „duşmani ai poporului“, la fel de perfizi şi infami precum troţkiştii în anii 1930.

Nimeni nu a fost scutit de suspiciuni: chiar şi cei mai loiali comunişti puteau fi spioni şi apostaţi, făţarnici şi duşmani ascunşi, în special aceia care ar putea nutri înclinaţii sioniste ascunse. Cosmologia iudeofobă a inclus sionişti reali şi imaginaţi, dar niciun duşman adevărat al Uniunii Sovietice.

În timpul ultimelor luni de viaţă ale lui Stalin, campania antisemită şi-a atins vârful prin mii de concedieri ale evreilor din importante instituţii sovietice şi arestarea doctorilor de la Kremlin, în mare parte evrei, care erau acuzaţi de a fi otrăvit sau aplicat în mod deliberat rele tratamente unor proeminenţi stalinişti precum: Andrei Jdanov, Aleksandr Şcerbakov şi Ivan Konev.

Departamentul de propagandă a fost instruit să obţină sprijinul public din partea unor personalităţi evreieşti de prim rang în favoarea deciziilor iminente de pedepsire a acelora suspectaţi de lipsă de loialitate şi trădare. Printre cei abordaţi de emisarii Comitetul Central au fost scriitorul Ilya Ehrenburg şi istoricul Isaak Mints, membru al Academiei Sovietice de Ştiinţe.

Deşi un suporter înfocat al campaniilor de pace staliniste, primul a refuzat să semneze o scrisoare menită a fi publicată în cotidianul de partid, Pravda (Tangled Loyalties). Cel din urmă a făcut-o, probabil, după o agonie sfâşietoare:

„Fiica lui Mints a declarat că tatăl ei era foarte speriat şi chinuit de acuzaţiile împotriva sa, iar veştile despre complotul doctorilor nu au făcut decât să-i exacerbeze temerile. Ea îşi aduce aminte cât de palid era el atunci când, după moartea lui Stalin, i-a adus ziarul care anunţa că aşa-numitul complot fusese o născocire. Nu a rostit niciun cuvânt, doar i-a arătat ei titlul. Dar Mints se poate să fi simţit că acţionează în limitele prescrise ale culturii academice bolşevice. Mints putea accepta denunţul său public şi putea participa într-o evidentă impostură a sentimentelor evreieşti pentru că acestea erau parte dintr-un proces cultural şi lexicon pe care le ştia prea bine. A fost o parte din ritualul public standard prin care cineva a trebuit să treacă pentru a deveni bolşevic şi pentru a-şi demonstra angajamentul şi loialitatea“ (Writing History for Stalin).

În vreme ce se întrevedea spectrul unui pogrom nemaipomenit asupra populaţiei sovietice evreieşti, în democraţiile populare, lupta împotriva „cosmopolitismului fără rădăcini“ a permis anumitor lideri locali să se angajeze într-o epurare a elitelor îndreptată împotriva fracţiunilor „moscovite“ dominate de comunişti de sorginte iudaică (dintre care mulţi fugiseră din calea fascismului spre a se adăposti în Uniunea Sovietică între cele două războaie). „Cosmopolitismul fără rădăcini“ a alternat şi cu o abia mascată versiune antisemită, anume, „cosmopolitismul de rudenie“.

Eliminarea acelor de altfel total loiali stalinişti a atins un nivel spectaculos în Cehoslovacia, acolo unde principalul acuzat a fost Rudolf Slánský, care până în septembrie 1951 fusese secretarul general al Partidului Comunist conducător şi care, în acea calitate, dirijase persecuţia nemiloasă a comuniştilor şi necomuniştilor. De vreme ce procesul trebuia să confirme convingerea lui Stalin despre existenţa unei conspiraţii mondiale care ar ameninţa Blocul comunist, nu exista nicio cale de a achita pe vreunul dintre acuzaţi.

Mai mult, atacurile antisemite erau menite să facă trimitere la prejudecăţi şovine pro-comuniste în întreaga regiune. Numeroasele cazuri de anti-Semitism, sub aşa-zisul socialism de stat, nu pot fi pur şi simplu expediate ca aberaţii. După cum pe bună dreptate a arătat Vasili Grossman, de vreme ce sub regimuri totalitare nu există societate civilă, „nu poate exista decât antisemitism de stat“ (Trecutul unei iluzii).

Sub comunism, plecând de la etnicitatea lor, evreii au devenit ţinta politicilor de excludere, izolare şi pedepsire şi au fost consideraţi potenţial trădători („duşmani ai poporului“) şi din născare burghezi („duşmani de clasă“). Identitatea iudaică a devenit uneori sub comunism o sursă naturală, invariabilă şi chiar ereditară de diferenţă care reclama excizia instrumentată de stat.

Suplimentar, antisemitismul stalinist postbelic a forţat evreii comunişti să persevereze în negarea propriei lor identităţi. Foarte puţini şi-au păstrat numele lor evreieşti (Ana Pauker, Jakub Berman), în vreme ce majoritatea a adoptat nume în acord cu majorităţile etnice (Mátyás Rákosi, Roman Zambrowski, Leonte Răutu).

Vorbind la modul general, comuniştii evrei şi-au abjurat fondul, au rupt plini de mândrie legăturile cu tradiţiile strămoşilor şi s-au angajat în atacuri necruţătoare la adresa „naţionalismului burghez evreiesc“. Ei erau, spre a folosi termenul lui Isaac Deutscher, „evrei non-evrei“.

Cu toate acestea, după 1945, „staliniştii evrei… au fost prinşi între antisemitismul stalinist în Moscova şi antisemitismul popular în propria lor ţară“. Timothy Snyder făcea observaţia că, în Polonia, „comuniştii evrei au trebuit să accentueze faptul că identificarea lor politică cu naţiunea poloneză era atât de puternică, încât le-a şters originile evreieşti şi a eliminat orice posibilitate a unor politici distincte în favoarea evreilor“ (Tărâmul morţii).

În datele vremii, antisemitismul stalinist a fost concomitent criminal şi favorabil eliminării unei întregi comunităţi din metanaraţiunile recunoscute ale ordinii comuniste postbelice.