ION BOGDAN LEFTER, PE MALUL BEGĂI/ „BEGHEIULUI“

În ciuda starturilor sale universitare întîrziate, Timişoara a recuperat în perioada interbelică, bunăoară prin fondarea şi consolidarea Politehnicii (unde a predat şi bunicul meu matern), şi după al doilea război, cînd se înfiinţează Medicina, Agronomia şi, în 1962, Universitatea din Timişoara, actuala „de Vest“, prin transformarea Institutului pedagogic care funcţiona din 1948. Neavînd la îndemînă informaţii despre cum s-au pus bazele studiilor anglo-americanistice pe malurile Begăi sau ale „Begheiului“ (cum îi spuneau localnicii pe vremuri, după numele sîrbesc al rîului, Begej), reţin şi de aici doar numele şi titlurile vizibile în ultimele decenii din punctul meu de observaţie bucureştean.

Pia Brînzeu s-a conturat ca personalitate dominantă a perioadei. Asistentă la Engleză din 1971, de la absolvire, şi pînă la schimbarea de regim de la sfîrşitul lui 1989, urcă apoi rapid treptele didactice, conduce Catedra şi ajunge şi prorectoriţă. Cu bune baze teoretico-semiotice, ea şi-a creat un consistent profil de autoare şi prin prezenţe în periodice, mai ales în Orizontul timişorean, şi prin cărţi de substanţă academică scrise şi doct, dar şi în frazări mai alert- literare.

Prima, Zile şi semne (Excelsior, 1994) adună articole, note de jurnal şi interviuri din peregrinările sale profesionale din 1979-1981, în Austria şi Italia, apoi de după 1991, „după un deceniu de interdicţii“ (p. 55), în Ungaria, din nou Austria, Germania, Olanda şi evident că şi-n Marea Britanie. 25 de pagini însumează consemnările şi dialogurile de la seminarul despre postmodernism de la Ludwigsburg, lîngă Stuttgart, din 1991, la care am participat amîndoi, avîndu-i alături şi pe Mircea Cărtărescu, Florin Berindeanu şi Tiberiu Paskuy (de unde grupajul pe care l-am alcătuit la întoarcere în Contrapunct şi reluarea textelor mele în cartea despre Postmodernism). În periplurile sale, Pia Brînzeu întîlneşte figuri importante, de la Umberto Eco la George Steiner, de la Julia Kristeva şi Tzvetan Todorov la Jean Baudrillard, Jean-François Lyotard, Thomas A. Sebeok, alţii, plus cvintetul de „vedete“ de la Ludwigsburg: John Barth, Malcolm Bradbury, Raymond Federman, William H. Gass şi Ihab Hassan.

În Armura de sticlă (Excelsior, 1995) – studii despre prozatori experimentali britanici şi români.

The Protean Novelists (Mirton, 1995)/ Corridors of Mirrors (Amarcord, 1997, University Press of America, 2000), cu acelaşi subtitlu, The Spirit of Europe in Contemporary British and Romanian Fiction, furnizează excursuri interesate deopotrivă de participarea celor două culturi „ale sale“ la modelarea identităţii continentale şi de soluţiile prozastice recente, venind pînă la Doris Lessing, Salman Rushdie, Julian Barnes, David Lodge ş.a., la Livius Ciocârlie, Andrei Codrescu, Mircea Cărtărescu sau Ioan Groşan.

Pentru ca, după numeroase alte studii apărute în periodice ştiinţifice şi-n volume colective, Pia Brînzeu să publice recent un impresionant diptic, Fantomele lui Shakespeare (2 vol., cca 800 de pagini într-un format un pic mai înalt decît A5, Editura Universităţii de Vest, 2022), despre 12 piese ale Marelui Will şi 35 de texte literare derivate, dramaturgice şi romaneşti. O sinteză de carieră, doctă, sprijinită pe o bibliografie internaţională adusă la zi, dar şi de-o plăcută şi expresivă fluenţă, meritul principal rămînînd perspectiva incitantă, intertextualizantă, sofisticat-teoretică şi pitoresc-postmodernistă.

Între timp, colega noastră a dat la iveală, în aceeaşi revistă Orizont, alte şi alte notaţii cotidiene decupate din jurnalul pe care pare să-l fi ţinut cu consecvenţă de multe decenii. Dacă-l va publica într-o carte, ar fi următoarea sa ispravă editorială majoră.

Un caz special e cel al lui Mircea Mihăieş, şi el profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest, venit la Catedră după căderea regimului comunist, în 1992.

Corector, apoi redactor tot la Orizont în primul deceniu de după studenţia încheiată în 1980, redactor-şef de-atunci încoace, se manifestase pînă-n 1990 ca unul dintre cei mai constanţi critici reprezentanţi şi susţinători ai generaţiei noastre, recenzent prompt şi comprehensiv al cărţilor pe care autorii „noului val“ postmodern reuşiseră cu mari dificultăţi să le publice. În paralel, eram atacaţi în revistele culturale obediente faţă de sistem, în care erau „demascate“ abaterile de la ideologia oficială. Cronicile publicate atunci de Mihăieş au rămas în paginile revistei.

O a doua ipostază şi-o dezvăluie în prima sa carte, De veghe în oglindă (Cartea Românească, 1989), şi ulterior în Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (Amarcord, 1995; Polirom, 2005): eseist de bogată şi elegantă frazare, „stilist“ preocupat de confesiunile cînd senine, cînd dramatice ale unor autori români şi străini, deci – să zicem – în orizontul tematismului cu deschideri comparatistice.

Inaugurase între timp, încă din afara Universităţii, şi un al treilea capitol, în linia formaţiei sale „de bază“, cu un studiu despre William Faulkner, Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (Univers, 1990).

Însă predominant în acest profil multilateral se va dovedi intelectualul public implicat în dezbaterile pe teme socio-culturale şi politice ale epocii postcomuniste, ca prezenţă publicistică abundentă, de unde şi culegerea de articole Masca de fiere (Polirom, 2000), prin seria de volume în dialog cu Vladimir Tismăneanu (6 titluri la Polirom, 1996, 1998, 2000, 2004, 2007 şi Curtea Veche, 2011) şi prin implicarea publică, în dezbaterile politico-mediatice, în proiectele Uniunii Scriitorilor şi-ale Institutului Cultural Român, din ale căror organisme de conducere a făcut parte, de multe ori de pe poziţii ofensive, partizane, pînă la înregimentarea în aşa-numita grupare a „intelectualilor lui Băsescu“, susţinători ai respectivului şef al statului. Surpriza (la început, după care au curs confirmările…) a fost trecerea filo-postmodernului liberal, de asemenea co-autor, alături de Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, al romanului ultra-experimentalist Femeia în roşu, capodoperă a curentului (Cartea Românească, 1990, cu numeroase reeditări la ALL, Polirom, Paralela 45), către un ultra-conservatorism radical, anti-liberal, exprimat adeseori virulent, pamfletar, cu instrumentele expresive ale eseistului, dar cu evaluări extreme ale „adversarilor ideologici“ şi/ sau de competiţie pe scena literaro-politică, stigmatizante, demonizatoare, ceea ce s-ar înscrie în tradiţia genului dacă n-ar lipsi procentul de „gratuitate“ care-l scoate din zona strictă a „discursurilor urii“ şi-l recuperează ca specie publicistico-literară. Nu insist aici: numărîndu-mă printre numeroasele sale „victime“, aş risca să trec la rîndul meu drept „plătitor de poliţe“.

Suprize şi din perspectiva anglo-americanistică de interes aici. Pe lîngă noi cărţi de mai strictă specialitate, Victorian Fiction (Mirton, 1998) şi Atlanticul imaginar. Studii de literatură britanică şi americană (Editura Universităţii de Vest, 2002), cu o revenire la prima pasiune literară în Ce rămîne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (Polirom, 2012, urmare a prefeţelor la romanele faulkneriene apărute în traducere la Univers şi Polirom), Mihăieş a publicat o carte despre un celebru cantautor canadian, Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen (Polirom, 2005, 2016), şi alta despre unul dintre vîrfurile prozei „mystery & thriller“, Metafizica detectivului Marlowe (aceeaşi editură, 2008; în engleză: The Metaphysics of Detective Marlowe: Style, Vision, Hard-Boiled Repartee, Thugs, and Death-Dealing Damsels in Raymond Chandler’s Novels, Lexington Books/ Rowman & Littlefield, 2013), plus, în afara aglofoniei, Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, personajul de benzi desenate al italianului Hugo Pratt (Polirom, 2014), şi Şapte zile, plus una. Mircea Mihăieş în dialog cu Ilie Stepan, cunoscutul muzician timişorean (aceeaşi editură, 2018). Altfel spus, ideologul ultraconservator şi fireşte că şi anti-corectitudine politică se ocupă simpatetic de genurile „de consum“, adică de… „marginalităţi“! Cărţi delectabile, în gama eseistică ludic-elegantă caracteristică.

Şi, încununare a carierei anglo-americanistice – formidabila trilogie joyceană. Despre care va fi vorba în articolul următor!