Iulian Boldea

Sub zodia scrisului

Eu m-am născut în 2 martie, în zodia Peşti, cu ascendent în Peşti şi mi-ar plăcea să cred că scrisul meu este influenţat, între altele, şi de zodie, de rotirea constelaţiilor, de un destin inefabil, mi-ar plăcea să cred că fizionomia creaţiilor mele e dictată de un absolut înstelat îngăduitor şi revelator. Calităţile cele mai proeminente ale celor născuţi în zodia Peşti sunt, după cum ne spune un Zodiac: afecţiunea, responsabilitatea, intuiţia, creativitatea şi politeţea. În legătură cu ascendentul acestui însemn zodiacal, am citit undeva, şi mă recunosc în aceste enunţuri, că „ascendentul în peşti este o persoană flexibilă care poate foarte uşor să renunţe la propriile trăsături şi să preia din caracteristicile altora. Aceşti nativi au o natură foarte emoţională şi pot fi tăcuţi, timizi. Compasiunea lor este foarte pronunţată şi au tendinţa să devină uşor victimele propriei vulnerabilităţi. Neptun, stăpânul peştilor, planeta iluziilor şi a imaginaţiei îi determină pe nativii cu ascendent peşti să nu înţeleagă cum sunt văzuţi de ceilalţi. Aceştia privesc viaţa aşa cum vor ei să fie, în loc să o privească aşa cum este. Persoane foarte sensibile, ascendenţii în peşti pot fi minunaţi artişti, pot avea înclinaţii spirituale sau filosofice. Iubesc dansul, călătoriile, sportul“. Cred că aşa sunt, şi aşa este şi scrisul meu: o natură emoţională, empatică şi vulnerabilă, care priveşte viaţa cu sensibilitate, prin prisma unor înclinaţii spirituale sau filosofice.

Între scriitorii români ce s-au născut în aceeaşi zodie cu mine, i-aş aminti pe Alexandru Macedonski, Alexandru Paleologu, Mircea Eliade şi Horia-Roman Patapievici. Mă voi referi în continuare la unele particularităţi ale operei lui Eliade, cu care cred că aş avea unele afinităţi, datorate probabil şi zodiei. Se poate spune astfel că proteismul scriiturii erudite şi tensionate eliadeşti se refuză unei interpretări univoce, deschizându-se unei lecturi polivalente, plurale, capabile să capteze nuanţele, simbolurile, reprezentările şi figurile privilegiate ale acestei opere, cu cele două paliere dominante: discursul ştiinţific şi discursul literar, un discurs ce corespunde erudiţiei, altul provenind din sfera sensibilităţii. Vocaţia sintezei este asumată profund de istoricul religiilor, de filosof, de scriitor şi de memorialist de acest spirit al totalităţii care s-a manifestat într-o epocă alienantă şi într-un timp degradat, cu sensuri dezafectate. Lecţia lui Eliade rezumă, aş spune, o nevoie primordială de unitate şi coeziune a spiritului uman, prin recuperarea sacrului din zgura profanului cotidian, multe confesiuni din jurnale şi memorii subliniind această coeziune esenţială a operei, în măsura în care cele două domenii (istoria religiilor şi literatura) sunt expresia aceleiaşi conştiinţe creatoare ce caută rădăcinile spiritualităţii umane în două modalităţi, manifestate prin instrumentele raţiunii şi prin uneltele expresiei intuitive, simbolice sau metaforice. Din acestea rezultă cele două dimensiuni ale operei, o dimensiune diurnă, concretizată în textele ştiinţifice şi alta nocturnă, caracteristică pentru operele de ficţiune, cele două tipuri de discurs neputând fi percepute ca elemente dihotomice, ci ca modalităţi complementare de manifestare a aceluiaşi spirit creator, căci se pot remarca translaţii, combinaţii sau glisări dintr-un registru al discursului în celălalt, uneori chiar în acelaşi text, Mircea Eliade apreciind rolul imaginaţiei în sfera creativităţii, fie ea ficţională sau erudită: „Imaginaţia ştiinţifică nu este foarte departe de imaginaţia artistică. Cărţile mele de ştiinţă sunt aproape întotdeauna cărţi care exprimă visele reale ale umanităţii. Cele două tendinţe se conciliază foarte bine în eul meu“.

La rândul meu am scris, în cel mai pur spirit echinoxist, poezie, eseu, studii de critică şi istorie literară, devenind robul fascinat al menirii dintotdeauna a scriitorului de a fi altceva, de a întruchipa noţiuni, forme, tipare ale timpului interior şi ale memoriei, căci literatura este, pentru mine, o formă persistentă de memorie, de ascultare a adâncului fiinţei, în măsura în care postulează relaţia imponderabilă dintre vis şi veghe, dintre prezent şi trecut, dintre intrarea şi ieşirea din labirintul cotidian. Scrisul este, cred eu, radiografie a neliniştilor şi frustrărilor, aflux şi reflux al amăgirilor, dar şi veghere asupra cuvintelor care ni se dăruiesc sporadic, în clipe imprevizibile, neştiute, drămuite. Literatura este, se poate spune, rodul unei inteligenţe emoţionale bazate pe cunoaşterea şi explorarea propriilor trăiri, transmise cititorilor în formă simbolică, participativă, empatică. Tocmai de aceea, inteligenţa scriitorilor este o formă de cunoaştere şi o formă de iubire prin care depărtarea devine proximitate, absenţa se transformă în prezenţă deghizată, ca postulat al unei uitări de sine autoreflexive, într-o anatomie a distanţei optime faţă de lucruri şi faţă de ceea ce le transcende. Mi se pare aproape firesc faptul că scriitorii deţin această tulburătoare capacitate de introspecţie, de interiorizare, de autoreflectare, căci înţelegerea lumii trece prin alambicul labirintic al înţelegerii propriului sine, în care subconştientul şi conştientul se află într-un echilibru precar, într-o constelaţie afectivă, istorică şi zodiacală instabilă, de relaţii şi corelaţii. Am putea spune chiar că, din perspectivă zodiacală, mă regăsesc sub zodia scrisului, prin care metafore şi simboluri ale reprezentării lumii ne măsoară devenirea, într-un fel de diagramă a interogaţiilor, frustrărilor şi temerilor de fiecare zi.