a9

Poeme de Ioana Şerban

          De la picioare la gură – apoi de la unul către celălalt, ca un laţ – noi avem o glandă pentru trecut. Uneori ea se măreşte, se umflă, când rămânem mai mult timp cu tălpile în apă – ea se blochează. Alte dăţi, când străbatem uscatul fără popas, pe caii noştri suri, ea ne secretă în ceafă câte o răsuflare sau câte un ghiont – destul de puternic pentru a ne zdruncina, dar ne menţinem calmul. (Pe ceafa femeii sterpe zice-se c-a făcut copii! Din negii de pe spate ai unui bătrân bogat s-au vânturat trei zile o mână cu un jungher şi un cap chilug! Altuia dintr-o aluniţă îi înflorise o vulvă, iar puştii fugeau după el să-şi înfigă degetul! Şi câte şi mai câte…)
Caii se adăpau. Unul ne povestea cum, cale lungă, Îl dusese în spinare chiar pe Dumnezeu – precum moluştele cochilia. Nimeni nu-l credea. (E drept, omul acela stătuse spre capătul şirului, unde era greu de luat în seamă.) Toţi strigau că minte. „Şi acum, unde e? Să-L vedem şi noi!“, „Acum…“ Ne-am aşezat acolo, am construit un oraş: cum ar putea melcul să iasă dintr-o piatră sau piatra dintr-un melc?!
Un bărbat îşi pune femeia să-i muşte de pe umeri ceva ce a secat.

***

          Lumina rasă peste mese – o ameninţare.
Stăpâneşte gesturile, mici sălbăticiuni dintre un om şi un altul.
Sunt suficiente cuţite în părul meu să-i aud pe ceilalţi.

Ei au o lopată, eu o vâslă – eu mă prefac – vâslesc prin firea mea şi prin firea lor, peste abisul meu. Ceea ce înseamnă că pătrund până înaintea mea şi deraiez niţel direcţiile şi sensurile, le scot din matcă mult înapoi – din naşterea mea, plivesc duminica.
Ei au o cruce, eu o vâslă – eu flirtez cu monştrii.
Îmi voi comanda într-o zi un guler din galerii de cârtiţă şi limbi de foc sub talpă să vorbească pământul pe care-l calc. Şi limbi de spirt sub craniu ca mintea să-mi tacă în toate limbile pământului.
Alături de Caron, cu un pistil, voi pisa râul fricii mele.

***

          Înspre portul din Hamburg – depozite, utilaje, macarale – dimineaţa. Cerul, Elba şi ţiglele primăriei – vernil absint. Intuieşti fluviul şi oraşul ca pe creaţii ale interminabilei ploi. Imortalizate în gustul rece de metal, impresia pe care o poartă cu sine orice călător de la ieşirea din tuburile gării până la cafeaua pe care o soarbe grăbit, ritualic, într-una din acele braserii Nordsee.
Aici, asemenea prezentului, îmi fac trecerea între două sufixe: de la -ism spre -bil. (Nu demult, primul reprezenta tendinţa pregnantă a societăţii, apoi, treptat, al doilea a câştigat teren.) Totodată, ambele sunt câte o modalitate a mea. Primul sufix – autoritatea de netăgăduit a imaginilor mele, cea care le împlântă în lume, aşa cum crede de cuviinţă. Un cheag al întruchipărilor despre mine, în care lucrurile abia de răsuflă. Pe când al doilea – insinuat – le rotunjeşte acestor imagini tăişul, îl tot înmoaie în marsupiul său – până ce ele devin un voyeurism suportabil.
Pe aceste străzi, în ploaie, orgoliul plăcut de-a mă întreba ce sunt e un alt mugur din fractalul lumii.

***

           (Încă mai am pe spate însemnul de carne vie din care s-au rupt ceilalţi.)
Căci, la început, eram mai mulţi – ne mişcam mai rapid – şi toţi semănam. Într-un şir lung, un miriapod (apoi în timp ceilalţi au dezertat).
Dar pe atunci, cu toţii strânşi unul de altul, cu acelaşi chip şi aceleaşi trăsături, mergeam mai bine, dansam mai frumos, loveam mai aprig, cu milă, şi cu toţii seara întindeam mâna spre mine din faţă. Ne băteam pe umăr şi râdeau şi râdeam toţi. Dintotdeauna.
Ne întreceam cu o cometă (chiar în centrul oraşului), când tăcea unul, ne pliam ca o foaie – improvizam o explozie – dinaintea noastră se clătina din monoclu – Ţţt!
(Apoi câte unul – )
Dar mai eram destui când ni te-ai alăturat – şi toţi ai tăi semănau.
Alergam împreună – două lanţuri în vervă între doi versanţi – şi glumeam (o glumă galbenă, de-altfel) cum ar fi să ne rostogolim ca o reverie cu principii. Cum ar fi

          … Abia de mă mai ustură – tu uneori îţi mai duci mâna către omoplaţi să te scarpini – la trezire.
Ai rămas tu şi cu mine, cei mai din faţă. Priveşti şi privesc o piatră uscată în vitrine. Tu pufăi din ţigară, eu şterg fumul în urma ta.