a3

Cuvintele, Spaima

Ovidiu Pecican

          Există o regulă a vieţii culturale româneşti pe care mulţi o ignoră, iar alţii o învaţă pe pielea lor: dacă nu publici o dată la doi-trei ani un volum, publicul nu îşi mai aminteşte că exişti. Cornel Ivanciuc a debutat în anul 1999, cu volumul de proză Cartea cuceririlor, premiat de Uniunea Scriitorilor din România, tradus în limba cehă şi este în curs de apariţie la Praga. Un deceniu şi jumătate mai târziu, autorul publică Stăpânul spaimei (Bucureşti: Ed. Tracus Arte, 2013, 390 p.). Ambele titluri fac parte dintr-un proiect mai amplu, o trilogie, aşa cum îi stă bine prozatorului ardelean. În partea terţă, zice scriitorul, „Cartea călătoriilor neterminate, mă aşez confortabil în centrul acţiunii şi vorbesc la persoana întâia despre tot ce mi s-a întâmplat pilduitor, de-a lungul unei vieţi de om, care a străbătut lumea asta, şontâc şi dăulat, ca pe un poem veşnic neterminat“. Cei care au aflat, aşadar, despre existenţa de literat a lui Cornel Ivanciuc şi au sănătatea şi răbdarea de a aştepta încă vreun deceniu, poate, vor avea privilegiul de a citi un corpus de texte dibăcite şi cu un intens parfum personalizat. Printre feluritele atracţii ale scrisului acestui contemporan al nostru, cunoscut mai curând ca jurnalist de investigaţii netemător şi ca deconspirat, vor descoperi, vorba Iolandei Malamen, „scriitura […] puternică, prin frenezia limbajului, în fine, prin naraţiunea […] cu accente fantastice…“. La rândul lui Ivanciuc recunoaşte:

Cuvintele sunt pâinea mea, cea de toate zilele. Le cultiv în glastre, le cresc în voliere, le strâng în suflet. Am cuvinte-flori, cuvinte-dihănii, cuvinte-păsări, cuvinte-minerale. Le ud, le treier, le cânt, le dezmierd, le spăl, le povestesc să adoarmă, le dau de mâncare să nu piară. Sunt cuvinte din care am făurit personaje […] Mai am cuvinte din care mi-am întemeiat religie şi visez ca până la sfârşitul zilelor să-mi ctitoresc o ţară de cuvinte, Verbalanda, în care să domnesc ca un prinţ de Besecapra.

Este o profesiune de credinţă asumată şi onorată, care îl dezvăluie ca pe unul dintre autorii de texte căzuţi în vraja limbii române, a bogăţiei, a arcanelor, dar şi a regulilor ei magice de combinare a cuvintelor. Prin urmare, ceea ce oferă întâi şi-ntâi lectura cărţilor lui Ivanciuc este pânza continuă, cascada, mai precis, de stropi lingvistici care ajung să alcătuiască, indiferent de natura subiectului abordat, o textură fermecătoare şi sofisticată care impregnează şi absoarbe materiile. Este, fără îndoială, un avantaj particularizant pentru arta lui, dar, totodată, printr-unul dintre efectele paradoxale ale stilului, retoricii şi selecţiei de vocabular, şi o cortină filtrantă, care ici obturează, dincolo etalează, aşezând accente, suspendând şi sincopând înţelesuri, după caz. Avem de a face cu o scriitură artistă, departe de autenticism chiar şi atunci când venea vorba despre, să zicem, mineriade, ca în primul volum, poate şi ca distanţare de limpiditatea atică a stilului pe care îl impune ancheta jurnalistică, una livrescă şi rafinată mai aproape de arta lui Eugen Barbu din Princepele şi din Săptămâna nebunilor decât de realismele ultimei jumătăţi de veac. De altfel, este interesant de notat că, precum Mircea Cărtărescu, să zicem, opoziţia la realismul socialist se produce prin instituirea unei mitologii şi a unor ceremonialuri ale zicerii, şi opţiunea se îndreaptă către ficţionalizarea sofisticată, într-un amestec de mitologie personală şi referinţe cărturăreşti distilate în propriile retorte. O altă reacţie la acelaşi fenomen de odinioară coordonat ideologic, „de la centru“, a fost şi este cea a prozei de tipul celei semnate de Radu Aldulescu, păstrate în zona realismului, dar accentuându-şi trăsăturile argotice, naturaliste, expresionist-violente, ca tehnică a redobândirii, pe seama realismului decredibilizat, a unei noi credibilităţi.
O sensibilitate deosebită la scrisul prozatorului au dezvoltat… alţi prozatori. Cristian Teodorescu este de părere că

În Stăpânul spaimei, Ivanciuc desenează harta secretelor uitate sau doar de puţini ştiute ale lumii, într-o călătorie în timp şi în spaţiu, amestecînd ceea ce va fi fost cu ceea ce ar fi putut să fie, într-un continent al cuvintelor care precedă întîmplările şi din care se nasc revoluţiile şi statele, molimele şi minunile, sfinţii, ereticii şi impostorii inspiraţi.

Să recapitulăm pe scurt ceea ce dezvăluie lectura lui C. Teodorescu: ezoterism, alternativă, pariu pe discurs mai mult decât pe fapte. Este vorba despre arta unui povestitor, a unui născocitor de lumi, arta unei sinteze epice clocite îndelung şi cu atenţie. La rândul meu, l-aş vedea pe Cornel Ivanciuc, tipologic vorbind, printre cititorii uimiţi de Un veac de singurătate şi puşi de daimon să rescrie romanul marquezian cu propria voce, în propria dimensiune. Stăpânul spaimei este tocmai aşa ceva, iar genealogia lui românească îmi pare să conţină, în spaţiile de proximitate, Cartea milionarului de Ştefan Bănulescu şi proza colorată baroc a lui Fănuş Neagu. De altfel, într-un interviu, autorul discutat mărturiseşte:

Mi-aş dori să devin cursantul lui Gabriel García Márquez, la şcoala lui de reportaj literar din Cartagena de Indias, din Columbia. Cu Mario Vargas Llosa n-am reuşit să schimb decât câteva vorbe, iar pe Ernesto Sábato n-am mai avut timp să-l caut, în Buenos Aires, deoarece mă grăbeam să ajung la capătul lumii.

Dornic să trăiască paralel într-o latino-americanitate perpetuă, poate chiar în Macondo, Cornel Ivanciuc prozatorul se întoarce de fiecare dată acasă numai pentru a descoperi mitologii ale locului. Dovada o oferă chiar el: „lucrez la Geografia fantastică a Daciei, o carte-dicţionar care explică locaţii mitice sau legendare precum Poiana Ielelor, Grădina Milostivelor, Leuce sau Ostroavele Albe, Apa Sâmbetei, Cogaion, Pion“.
Cum spuneam însă, proza lui Ivanciuc sensibilizează, s-ar părea, mai mult prozatorii-comentatori (între care m-aş include). După Ioan Groşan, încă de la prima „abatere“,

autorul scria cu o maturitate şi-o eleganţă ale stilului de parcă n-ar fi fost la prima carte, ci ar fi avut în spate o îndelungată experienţă epică. Proza sa nu prea semăna cu ceea ce se publica atunci, texte cu priză la realitatea imediată, ci se baza pe şi construia o întreagă mitologie a unui spaţiu (Marmaţia), în care istoriile şi legendele sale căpătau o carnaţie fabuloasă prin personaje de neuitat.

          Acelaşi confrate observa că în cartea despre care se glosează aici „…se folosesc toate mijloacele prozastice moderne şi postmoderne, de la realism magic la descripţia nudă, de la fantastic la reportaj, de la referinţa livrescă la observaţia socială, de la monolog la stil indirect liber etc.“ La ce sunt convocate toate acestea? Fără îndoială, pentru crea un topos al rezonanţelor multiple, arhaice şi moderne, dar neapărat mitologice, un teritoriu, dar şi o locuire, un mod de a fi care este şi un mod de a înţelege lumea. Purtătorul de cuvânt al aceluia este cel mai recent şi mai contemporan cu noi reprezentant al clanului Margine, specializat, din tată în fiu, în căutarea imposibilului, dar articulând, în cursul acestei misiuni spirituale, geografii şi evenimente arhetipale ce amestecă lucruri despre care am auzit toţi (Sighet, Adah-Kaleh ş.a.) cu altele, aflate pentru prima oară. Este o amplă desfăşurare narativă a crezului că între lume şi naraţiunea despre lume accentul cade pe a doua, că lumea şi viaţa sunt, până la urmă, spunere şi eternă aventură al cărei rezultat este mai puţin important decât desfăşurarea tuturor momentelor ei. De aceea, dincolo de orice altceva, Stăpânul Spaimei ar putea fi tocmai o metaforă a celui care îşi îmblânzeşte împrejurările vieţii – inclusiv pe cele ale vieţii interioare – tocmai prin ritualul punerii lor în zicere şi al cutreierării în lung şi în lat a vorbirii, a Logosului. Nimic nou aici, şi totuşi: în versiunea lui Ivanciuc, raţionalitatea, Verbul şi misterul creării şi al perpetuării lumii fac corp comun într-o altă gnoză, care este una a prozei, nu a religiei şi nu a filosofiei. Aici este de identificat, după mine, marele merit al acestei scriituri dense şi căutate: că vizează un mit al prozei şi al prozatorului, că propune un larg şi o zare numai ale lui.
Ce se va întâmpla mai departe, rămâne de văzut. De nu cumva, obosit de aşteptare, până la romanul terţ, anunţat deja, cititorul va prefera autori mai mondeni şi mai spornici, cum se întâmplă adeseori. Indiferent însă de actualitatea receptării literaturii, în ritmul lui moroşenesc Cornel Ivanciuc atrage şi reţine atenţia iubitorului de frumos căutat în bucoavne.