HANNA BOTA: SUB SEMNUL TĂCERII

1.

Când atinse cu buricul degetului obrazul alb, simţi că era rece şi ţeapăn, nimic din ceea ce ştia că ar trebui să fie obrazul mamei. Şi tăcea. Tăcerea aceea o înfricoşa, mama nu tăcea niciodată când îi punea mâna pe obraz, ci şoptea ceva drăgăstos sau cel puţin zâmbea. O împunse cu degetul. Nimic. O împunse mai tare, speriată de muţenia ei. Cineva o prinse de umăr şi o trase de acolo, cred că era Şoni, fratele ei mai mare, care plângea fără reţinere. Îşi tot ştergea nasul cu mâneca albă a cămăşii, de i s-au întins lacrimile şi mucii până spre coate; cămaşă ţesută de mama, cusută şi brodată, ştia din poze, mai târziu încercă să pună cap la cap… dar femeia aceea întinsă pe masă în curte, într-o cutie de lemn de brad, îmbrăcată în nişte haine pe care nu le-a mai văzut niciodată, culcată pe pernă de dantelă, mirosind neplăcut printre flori şi crenguţe de busuioc, nu putea fi mama, a verificat, i-a atins obrazul anormal de alb şi n-a spus nimic. Iar toţi oamenii din jurul ei ce o fi căutând în curtea lor? Auzi glasul Margaretei strigând-o. Ieşea din casa cea bună dinspre târnaţ cu braţele încărcate, aducea păpuşile, o, oare au voie să se joace acum, cu lumea aceea multă adunată în curte? Ne ascundem sub masă, şopti ea. Câţi ani ai? o opri un bărbat ştirb, mângâind-o pe cap? Ridică din umeri, nu ştia, dar Margareta răspunse în locul ei: Flora are 5 ani, ea nu ştie că e mică, dar eu ştiu. Iar eu am 7, merg deja la şcoală. Oh, ce multe ştia Marga, se gândi Flora, cum a răspuns fără de teamă. Omul o mângâie şi pe ea, era tare trist, cine ştie de ce era aşa trist: eu sunt unchiul Şandor, nu mă mai cunoaşteţi? S-au mirat de cele spuse, nu, unchiul Şandor aducea bomboane, iar acum vedeau doar un bărbat cu barba crescută ţepos, ştirb şi trist.

Şi-au înşirat păpuşile făcute de mama din cârpe, cu căpşoare brodate şi ochişori cusuţi cu aţă albastră, le-au înşirat sub masa acoperită până la pământ cu un ţol negru, sub cutia de lemn în care sta întinsă femeia ţeapănă, dedesubt era semiîntuneric, se vedeau doar picioarele cu cizme cu carâmb înalt ale celor din jur şi poalele fustelor unor femei aşezate pe nişte bănci lungi puse de-o parte şi de alta. Se jucau în tăcere ca să nu le observe Şoni sau Pişta, fraţii lor, băieţii aveau obiceiul să le mai bruftuluiască, aşa-s băieţii, spunea mama. Dar de câteva zile nu le-au făcut nimic rău, îi vedeau că plângeau mult şi vorbeau frumos, dar mai mult tăceau.

Atât ţine minte Flora de la înmormântarea mamei. Plus că a venit un fotograf şi a făcut nişte poze. Mai are şi acum o poză în alb-negru, având marginile tăiate cu model ondulat: ei, copiii, cei doi băieţi în spate, Şoni de 14 ani şi Pişta de 11, în faţă, fetiţele îmbrăcare în rochiţe maronii-negre, lungi, cusute de mama lor, cineva apucase să le vopsească, că n-au fost totdeauna aşa, aveau şi nişte sfeteraşe tricotate, tot negre, batic negru legat sub bărbie, codiţele blonde împletite ieşeau de sub năframă, toţi patru erau cu feţele posomorâte şi ochii albaştri privind ţintă la fotograf. O poză tare tristă, patru copii rămaşi orfani din cauza tăcerii.

4.

Sunt lucruri care trebuie spuse neapărat. Chiar dacă te-ai obişnuit să taci. Chiar dacă fac parte dintre cele despre care ţi-e jenă să vorbeşti, deoarece crezi că nu se cade. Căci şi lucrurile despre care nu se cade să vorbeşti pot fi importante, pot fi de viaţă şi de moarte.

Aşa s-a întâmplat cu tăcerile lui Ianoş, tatăl Florei, tăcerile Anei, mama ei.

Ea zăcea în pat de trei zile. Îi curgea mult sânge dintre picioare, treburi de muiere. Trimise vorbă de câteva ori după vecina Iulică să vină s-o ajute, s-aducă apă de la fântână, să vadă de fete, se apropiau Paştele, se făcuse neaşteptat de cald, băieţii au ieşit cu oile; să facă femeia ceva de mâncare, ea n-avea putere. Curgea mult sânge, treburi femeieşti. A doua zi, la fel. Mai mult sânge. Toată noaptea. Iulică a pus sub pat un lighean ca să nu curgă pe jos, schimbase şi cearceaful, îi dădu altă cămaşă de noapte, schimbase şi paiele din saltea, acum avea strujac proaspăt, frumos mirositor, trebuie să se oprească sângele ăla. Ar trebui să trimită după badea Ianoş. Nu, nici vorbă, şopti Ana, se va opri îndată, cum să-l cheme acasă de la muncă doar pentru că ei îi curge sânge? Treabă de muiere, toată viaţa e cu scurgere de sânge, asta e soarta muierilor, cu durere, cu slăbiciune, cu răbdare. În lighean se auzeau picurii cum cad, sângele nu se opri, trecu de cămaşa de noapte, de cearceaful de cânepă albit la soare şi aspru, trecu printre firele de paie din strujac, îşi găsea drumul picătură cu picătură clipocind în ligheanul de dedesubt. În a treia seară, când lelea Iulică reveni, se sperie. Ana era albă şi părea să leşine din când în când. Alergă acasă strigându-şi bărbatul încă de dinainte de-a trece pe portiţă: Vasile, mă, Vasileee, ia calul şi fugi în Tog, spune-i lui badea Ianoş să vie iute, să înhame, dar nu cu boii la car, sunt prea înceţi, să înhame caii şi să vină iute s-o ducă pe Ana la dispensar la Vaida-Cămăraş, moare Ana, omule! Veni Ianoş în noapte, o luă pe sus aşa cum era în pat, o înveli în pături, afară era răcoare şi-o spuză de stele, abia mai sufla femeia lui, a mânat ca nebunul biciuind caii în sus pe dealul Cămăraşului, apoi spre vale. Femeie, de ce nu mi-ai trimis vorbă mai iute? se căina Ianoş în sufletul lui, dar nu-i spuse nimic, mégis-mégis/totuşi-totuşi…ce să mai spună? Au ajuns în miez de noapte, cearceaful şi pătura erau pline de sânge. Acuma vii cu ea?, neghiob ce eşti! strigă felcerul trezit din somn, ar trebui dusă la Cluj sau măcar la Mociu, dar nu mai e vreme, repede, perfuzii, sânge ar trebui, dar aici n-avem. Nu apucă nici prima pungă de perfuzii să se scurgă, Ana muri liniştită, blândă cum era, fără nici o tresărire, şoptind numele copiilor, apoi tăcu. Tăcu definitiv. Şi puse o nouă pecete peste tăcerile lui Ianoş, deşi sunt lucruri care ar trebui neapărat spuse.

Chiar dacă faci greşeli, lucruri dintr-astea nu trebuie trecute cu vederea, te costă viaţa, spunea lelea Iulică explicând Florei mai târziu despre moartea mamei. Ce greşeli a făcut mama, lele Iuliană? întrebă Flora. O fi făcut ceva şi poate îi era teamă să-i spună lui Ianoş, dar nu explică fetei ce înseamnă acest ceva, subliniat într-un fel anume. Înţelese mai târziu: posibil ca Ana să nu mai fi vrut copii, avea patru, era tot singură şi muncea ca un argat, deşi locuia în conac. O fi descoperit că-i gravidă din nou şi o fi făcut ea singură ceva, să piardă sarcina, apoi, simţindu-se vinovată, tăcu din gură. Aştepta să se vindece sau să-şi ia pedeapsa de sus. Nu se ştie ce gândea, dacă tot nu se destăinuia nimănui. Dar poate că nu e adevărat nimic din bănuielile astea, o fi fost doar o scurgere fără oprire. Treburi femeieşti despre care nu se vorbeşte. Apoi cât de drastic se schimbă viaţa unor copii orfani, abia după aceea află Flora.

6.

După pierderea mare, încă le zâmbea norocul, cel al belşugului. După câţiva ani, hărnicia lui Ianoş a fost dublată de cea a băieţilor, care roboteau şi ei exact ca tatăl lor. Turma a crescut, acum aveau două perechi de boi în jug, două perechi de bivoliţe, aveau cai la căruţă şi tot felul de unelte, de la plug până la treierătoare, de toate. Spre supărarea Florei, Ianoş cumpără bivoliţa lui Micloş Vulpoiul. În sat mai toţi aveau poreclă, pe Micloş îl porecliseră Vulpoiul deoarece avea o claie de păr roşcat de-l vedeai dintr-o mie. Ce s-a mai supărat Flora! Nu doar că bivoliţa era îndărătnică, era împungace, dacă vedea pe cineva în roşu, sigur se repezea ca turbată, noroc că tata o ţinea în Tog, la arat, nimeni nu se îmbrăca acolo cu haine de biserică, bluze înflorate şi fuste roşii, cum purtau nevestele tinere şi fetele de măritat ca să atragă priviri. Dar bivoliţele-s animale deştepte şi răspund la nume, odată obişnuite cu cel primit, nu li se mai poate schimba. Pe asta o chema Flori. Vai, ce mai plânse Flora, cum să aibă ei o bivoliţă cu numele ei: di, Flori, nea, Flori, hăis şi cea, cum era drumul şi brazda; dar cu orice încercări, Ianoş nici nu băgă de seamă neplăcerea copilei, plânsul, ciuda şi ruşinea de-a avea nume de vită. Ba fata se supără şi pe Micloş Vulpoiul, nu se va mai juca în veci cu fetele lui, nu-i va mai da bineţe, poate să şi moară, că ea se va bucura. Flori şi Flora: între un i şi un a era cale lungă şi deosebire mare, cât de la o fetiţă blondă la o bivoliţă neagră, a spus domnul învăţător, că de acum era şi ea şcolăriţă, dar degeaba, rămase neîmpăcată şi gata.

Nu s-au adăugat gospodăriei doar animale, ci Ianoş a construit în Tog, lângă grajdul uriaş, o casă nouă: două camere cu o bucătărie la mijloc, acoperită cu stuf. Dar nu s-a mutat el în casă, el dormea tot în şura largă sau în grajd cu vitele iarna; în podul cu fân, vara. Asta, dacă nu venea acasă, că-l aşteptau copiii. Se întorcea călare cât avu caii, apoi, când veni războiul, trupele i-au împrumutat caii şi căruţa să-şi care catrafusele, împrumut care nu s-a mai returnat veci, dar asta s-a întâmplat după câţiva ani. Nu se mută în casa nou construită, ci îi instală pe cei ai lui Venhard, o familie mai săracă, de n-aveau nici pământ, nici vite, în schimb aveau puzderie de prunci. Cu toată sărăcia, s-ar fi descurcat de isteţi şi muncitori, dar erau aşa mulţi, că niciodată nu apucau să se căpătuiască.

Dar nu s-au adăugat gospodăriei doar animale, casă nouă şi familie de găzduit, ci şi unelte noi, printre altele o maşină de îmblătit.

S-a întâmplat aşa: întorcându-se într-o seară, se apropiau Rusaliile, Ianoş trecu prin dreptul bisericii de pe deal, clădire veche, din secolul al şaisprezecelea, dar el nu intra acolo niciodată; trecu apoi prin dreptul birtului unde, spre deosebire de liniştea din biserică, era gălăgie mare, dar nici acolo nu intra niciodată; urma în cale boldul lui Solomon evreul, prăvălioara unde găseai de toate, de la cuie, sfori, petrol, stofe, până la bunătăţi şi fineţuri, te scutea să mergi până la oraş. Acolo intra destul de des, acum era închis, dar, de la fereastră, Solomon îi făcu semn să intre. Îşi dau ei bineţe, se întreabă de una, de alta, apoi numai ce-i propune să cumpere împreună o maşină de îmblătit, una nemţească, cu motor mare, zise evreul, tot satul îşi va aduce snopii la ei. Vor veni solicitări şi din alte părţi, se pot câştiga bani frumoşi, e de trebuinţă satului, ce-ar fi să-l aibă ei? Îl instalează în Tog, vor plăti doi maşinişti, să duduie zi şi noapte în sezon, benzina o va aduce el în butoaie de la oraş. Are bani? îl întrebă pe Ianoş. Are. Solomon îşi pieptăna cu degetele barba sură în timp ce vorbea, mulţumit că se poate baza pe cuvântul lui Ianoş; a şi adus Raşela, fata mai mare, nişte rachiu, au băut să-şi pecetluiască înţelegerea.

Dăduse Dumnezeu noroc cu carul: au fost ani buni cu vreme bună, ploaie şi soare la timp şi rod atât de mult, de nu încăpea în hambare. Ţăcănea maşina de îmblătit, treierătoarea la fel, asudau oamenii, îşi frecau ochii plini de praf, femeile desfăceau snopii, bărbaţii îi aşezau la gura maşinii, adunau cu furca paiele rămase, le cărau cu carele, grâul era pus în saci, toată lumea era mulţumită: se plătea ori cu bani, ori cu parte din recoltă. Unchiul Şandor, văr cu Ianoş, vecin la a patra casă cum treci pe drum în sus, era unul dintre maşinişti, era angajatul lui Ianoş, se pricepea să ungă, să repare când se înfunda maşina de o-ncărcau prea tare ţăranii. Apoi, norocul îşi ceru din nou partea. Flora îşi aminteşte totul, avea nouă ani deja, dar n-a uitat nimic, deoarece a fost o întâmplare înspăimântătoare, o nenorocire care din când în când părea că revine, speriind-o de fiecare dată. Pe de altă parte, povestea a fost preluată şi repovestită în fel şi chip, mai ales de către nevasta lui Şandor, mătuşa căreia îi spuneau tătăişa Irina.

Uite cum a fost: era duminică spre seară, vară târzie cu secetă mare, mai erau câţiva care s-au înscris la îmblătitul şi treieratul grâului, orzului, ar mai fi fost vreo săptămână de lucru cu maşinile. S-a terminat benzina, aşa că Ianoş, Şandor şi alţi vecini turnau din butoiul mare din tablă în nişte găleţi, c-apoi să treacă în clondire. Ograda nu era tare largă, Şandor pornise spre poiată, să ducă lămpaşul Irinei care mulgea vacile, apoi nu se ştie de ce s-a apropiat de găleţi, poate să verifice dacă le va ajunge să facă mâine plinul… Posibil că aburii benzinei s-au ridicat când se porni un vânticel şi asta să fi fost de vină, poate s-a aplecat prea tare, n-a putut spune nimeni exact cum a fost, decât că s-a auzit o explozie mare de tot, o flacără uriaşă, stropi de benzină arzând s-au împrăştiat pe oamenii din jur, toţi au luat foc. Ianoş se repezi la nişte saci din care se golise grâul, stinse focul de pe cioarecii aprinşi din câteva mişcări, celălalt vecin se aruncă în buruienile mari de lângă gard, necosite, altul se repezi spre jgheabul cu apă şi se stinse, dar Şandor a fost cel mai afectat, avusese lămpaşul în mână, în câteva secunde se transformă într-o torţă vie. De sperietură şi durere alerga ţipând prin curte în sus şi jos până căzu sub flăcări, au fugit alţii să stingă limbile de foc. Printre bărbaţi îşi căsca gura şi Şandorel, băiatul care începea clasa întâi în septembrie. A ars şi el de viu. Tătăişa Irina, alergând din grajd afară, văzu cum se încinse iadul în curtea ei, foc şi urlete înfiorătoare: ea a fost cea care a stins focul de pe corpuşorul fiului ei, a dat cu şorţul în flăcări până rămase doar fum. În acest timp a ajuns şi Flora la poartă: a văzut focul, fumul, a simţit mirosul de carne arsă şi a auzit ţipetele. Îngrozitoare ţipete, inumane, le va auzi multă vreme în urechi, în vise. Ianoş n-a lăsat-o să intre: nu-i bine să vedeţi, duceţi-vă acasă, mergeţi amândouă înapoi, le porunci fetelor. Nu l-au văzut niciodată atât de tulburat, tatăl lor era speriat, cu pantalonii arşi, pielea înroşită, părul şi sprâncenele pârlite, avea în vocea aspră şi răguşită, cum nu i-au mai auzit-o, o durere înfricoşată care le-a răscolit şi neliniştit pe fete, ceva grav de tot trebuia să fie. S-au luat de mână şi s-au dus tăcute acasă. Se va întâlni Flora şi altă dată cu focul, dar de fiecare dată va resimţi groaza din copilărie.

În noaptea aceea, Şandor şi fiul lui au fost duşi cu carul cu boi la spitalul din Mociu. Înveliţi în nişte cearceafuri, se lipea carnea de albul cânepii, când unul ţipa, celălalt leşina, pe rând, aşa au parcurs drumul. Dimineaţa, pe la vreo patru – că nici Ianoş nu reuşi să pună geană pe geană – s-a întors tătăişa Irina cu boii, nu mai avea după ce sta acolo: ioooi, tulai, oi muri şi io de supărare, bade Ianoş, mi-o murit bărbatu’ şi copilu’ arşi sub ochii mei, am rămas văduvă şi-s gravidă, ioooi, copilu` meu n-o să-şi cunoască tatăl, ce urât blestem a căzut pe capul nostru, am supărat pe Dumnezo, ioooi, tulai, Doamne, iartă-ne, da nu-i bună viaţa asta cu atâta durere…, bade Ianoş, să fi auzit cât o zbierat săracii de ei pe drum, s-o auzit până-n cer şi până-n iad, o zbierat de durere până li s-o rupt gâtu’, ioooi, bade Ianoş, mi-o murit lumina ochilor. Ianoş n-avea ce zice, ştia ce e durerea şi pierderea, el tăcea şi la necaz ca şi la bucurie.

Maşina de îmblătit, mare şi argintie, îşi arăta umbra de dihanie în întuneric, ştirea cu nenorocirea s-a răspândit iute, azi, poate nu vor veni oamenii la îmblătit şi treierat, gândi, dar de mâine totul va fi ca `nainte, oamenii îşi trăiesc ce au de trăit, a văzut el mai mari grozăvii în război, mai nou era speriat de ce se zvonea, gândi: numai de război să ne ferească Dumnezeu, că restul le-om duce toate, aşa e, moartea cu moartea, viaţa cu viaţa.

Tătăişa născu un băiat pe care l-a numit tot Şandor. Oare e bine că i-a dat numele celor morţi? Poate a da Dumnezeu să aibă viaţă în locul lor. Norocul e cu două feţe.

(fragment din romanul în lucru Trei femei, cu mine, patru)