MIRELA NAGÂŢ: URMUZ PENTRU CONNAISSEURI

Cui se adresează biografiile romanţate? S-ar zice că marelui public, căruia îi este livrat conturul vieţii unui personaj celebru într-o formulă ficţionalizată, mai atractivă. Specialiştilor le rămân biografiile academice, cu note de subsol. În ultimii ani, seria publicată de editura Polirom (precedată de un proiect al Muzeului Literaturii din Iaşi) ne-a adus astfel de portrete accesibile între care unele foarte reuşite, dac-ar fi să-i amintesc pe I.L. Caragiale văzut de Bogdan-Alexandru Stănescu sau, înainte, pe Ion Creangă, imaginat de Andrei Crăciun.

Cel mai recent volum al colecţiei îi e dedicat lui Urmuz şi se subintitlează Cei dintâi trăsniţi (Iaşi, Polirom, 2021, 216 p.), iar cel care merge pe urmele acestui autor inclasabil, precursor al avangardismului la noi, e Alexandru Vakulovski. Urmuz, adică Demetru Demetrescu-Buzău, grefier la Înalta Curte de Casaţie, se sinucide în 1923, la doar 40 de ani, cu un revolver, în apropierea Şoselei Kiseleff. Apucase să publice doar vreo două proze, la îndemnul lui Arghezi. Vakulovski se documentează cu atenţie (bibliografia parcursă, expusă la finalul cărţii, e întinsă, aproape completă), dar eşuează ca biograf din cauză că trădează misiunea popularizatoare a genului. Această viaţă romanţată a lui Urmuz e ilizibilă pentru un cititor care n-a parcurs temeinic paginile de istorie literară ce i-au fost consacrate scriitorului. Iar lectorul avizat înaintează prudent, detectivistic, nevoit să pândească identitatea personajelor aduse laolaltă din epoci diferite şi drapate sub o multitudine de pseudonime şi hipocoristice.

Să urmărim, de pildă, o scenă de la Lăptăria lui Enache (loc ales nu întâmplător: „uniştii“ care frecventau celebrul birt ţinut de tatăl lui Stephan Roll au avut un binecunoscut rol în propagarea postumă a autorului Paginilor bizare). Vakulovski plasează fantoma protagonistului drept martor al unei adunări care grupează arbitrar toată floarea avangardismului de la noi. Suntem în 1925, iar admiratorii lui Urmuz îi citesc cu voce tare textele. Admiratorii sunt: un anume Prinţ (Scarlat Callimachi, directorul revistei Punct, supranumit ulterior Prinţul roşu, pentru convingerile lui socialiste), Samy – Tristan Tzara, Victor Brauner, Edy – Ilarie Voronca, Ghiţă – Stephan Roll. Unii dintre ei apar cu identităţi dublate sau triplate, îngăduind ca pseudonimele să discute cu propriile lor nume din buletin. Ilarie Voronca stă la masă cu „variantele“ lui literare: Eduard Marcus, Alex Cernat şi Roneiro Valcia, iar Saşa Pană îl interpelează pe Alexandru Binder. În acest tablou eterogen sunt inseraţi în rândul publicului din Lăptărie şi nişte coşari basarabeni, interesaţi de „cenaclu“, ca o semnătură ludică moldavă a lui Alexandru Vakulovski.

Nu există un fir cronologic, Urmuz e pus în relaţie cu cei care l-au cunoscut: actorul şi dramaturgul George Ciprian, camaradul de farse, care, de altfel, l-a şi imortalizat pe Urmuz în Ciriviş, protagonistul Capului de răţoi, sau Tudor Arghezi, care l-a lansat în revista Cugetul românesc. Apar însă, pe lângă aceştia, şi Eminescu, marionetă „cu sfori legate de poporul român“, în chip de victimă a mitizării de care are parte, şi Creangă, ipostaziat falstaffian într-un butoi cu apă, înconjurat de sute de pisici. Privirea lui Urmuz, ca spirit fantomatic care scrutează istoria, ajunge până la zilele noastre, până la pandemie, ambulanţe şi lockdown, când „fiecare ţară a înnebunit în felul său“.

E destul de transparent ce încearcă Alexandru Vakulovski să facă: vrea să scrie o biografie a lui Urmuz „urmuzianizând“. Doar că regimul psihedelic haotic în care amestecă el evenimente, personaje şi elemente supranaturale n-are prea mult de-a face cu veritabilul cod urmuzian. Deconstrucţia pe care o execută creatorul celebrelor Pâlnia şi Stamate şi Ismail şi Turnavitu e una riguroasă şi cerebrală, e o parodie a clişeelor de tot felul, narative, mentale sau lingvistice. Personajele lui „mecanomorfe“, cum le-a numit N. Balotă, sunt, de fapt, forme ale dezumanizării. Iar dacă biograful vrea să trimită la un alt cod urmuzian, cel al şotiilor de adolescenţă, aşa cum reiese el din piesa Capul de răţoi a lui Ciprian, distanţa faţă de obiect continuă să rămână mare, căci stilul pe care-l inventează Vakulovski e deficitar sub raportul suspansului, al tensiunii şi al umorului. Până la urmă, misiunea unei vieţi romanţate e de a însufleţi într-un mod plauzibil documentul, chiar şi într-un scenariu nerealist. Ceea ce nu se întâmplă în această biografie.

Pe lângă cele câteva proze urmuziene inserate în carte, Vakulovski, adaugă şi un „dosar de existenţă“: scrisori, procesul-verbal de constatare a decesului lui Urmuz şi ecouri din presa vremii care înregistrau tragicul sfârşit. În procesul verbal al comisarului de poliţie avem, de exemplu, descrierea sinucigaşului: „îmbrăcat în haine gri şi pardesiu de asemenea gri cu vergi, ghete negre şi pălărie maro“. Vakulovski trece detaliile de vestimentaţie şi toată scena morţii în domeniul zoologicului fantastic. Lui Urmuz îi ia locul „o codobatură, îmbrăcată elegant, în gri, cu dungi negre pe pardesiu“, care îşi duce revolverul la cap şi trage, explicându-şi enigmatic gestul: „Poate nimic nu trebuie niciodată“.

Un articol apărut în Dimineaţa din 26 noiembrie 1923, semnat C., desigur George Ciprian, avansează drept motiv al sinuciderii „o boală nemiloasă, ale cărei progrese repezi îl alarmase şi îl demoralizase cu totul“ pe scriitor. De aceea Urmuz ar fi „căutat salvarea într-un glonţ de armă“. În biografia pe care i-o dedică, Vakulovski nu atinge în niciun fel chestiunea resorturilor suicidului. Cum am văzut, întreg episodul e expediat în registru suprarealist. De-a lungul vremii, sfârşitul misterios al lui Urmuz a inspirat tot felul de interpretări critice care acreditau varianta unui rău metafizic care l-ar fi măcinat. Prea puţin citate însă, paginile memorialistice ale lui Constantin Beldie, Caleidoscopul unei jumătăţi de veac în Bucureşti, publicate după 2000, dau greutate ipotezei medicale, cu un plus de precizie. Urmuz ar fi suferit de sifilis. „Parcă-l văd scuturându-se pe înfundate de râs, cu fruntea lui împodobită cu papule sifilitice, «cununa lui Venus»“, scrie Beldie, amintind şi de apucăturile „încă boeme“ ale magistratului-scriitor. „Îl zăream umblând bezmetic noaptea pe străzi, aşteptând prin ganguri după, slăbiciunea lui!, servitoare şi, din obişnuinţa chilipirurilor sau expedientelor din prima noastră tinereţe comună, nu-i intra în cap că ne-a venit acum şi nouă vremea să ne plătim intrarea la concertele simfonice“. Cu ochiul lui acid, Beldie înregistrează şi marea pasiune a lui Urmuz pentru muzică, la care biografia romanţată pe care i-o consacră Alexandru Vakulovski face referire doar în treacăt. E impresionant, de pildă, să afli că în lada de manuscrise la care are acces Saşa Pană când pregăteşte prima ediţie a operei lui Urmuz, în 1930, jumătate din conţinut erau partituri muzicale, sonate, simfonii, pierdute, din păcate, pentru totdeauna. Cealaltă jumătate o reprezentau zeci de variante, corectate şi transcrise, ale celor nouă proze urmuziene. Această atenţie maniacală acordată cuvântului probează conştiinţa literară a scriitorului care, evident, nu şi-a gândit textele doar ca pe nişte farse sau exerciţii literare de împărtăşit cu familia.

Şi totuşi, dincolo de aspectul general prolix al acestei biografii, să notăm şi un episod în care imaginaţia lui Alexandru Vakulovski fertilizează fericit amintirile pline de haz ale lui G. Ciprian, din vremea liceului. Într-o proză intitulată „Piaţa mare“ din volumul Măscărici şi mâzgălici, îi vedem pe insolitul Urmuz, alias Ciriviş şi prietenul lui, Ciprian, alias Macferlan, cum merg în cerc cu birja, cum târguiesc de amuzament mangal, legume şi o găină vie, căreia-i caută o pălărie pe măsură într-o prăvălie. Vânzătoarea e pusă în încurcătură. Pălăria nu trebuie să fie nici de paie, nici de fetru, ci „de sezon“! La Vakulovski, Ciriviş cu găina e un fel de „om cu mârţoaga“, iar acest ciudat animal de tracţiune cu cioc şi pene, hrănit cu cărbune încins, devine un adevărat Pegas. Ghidonată de Ciriviş, găina survolează oraşul.

E prea puţin totuşi ca să desluşeşti, oricât de romanţat, profilul lui Urmuz. Astfel încât bibliografia din final (solid alcătuită, cum spuneam) trebuie nu doar consultată, ci parcursă cap-coadă înainte de a deschide Cei dintâi trăsniţi.