În numărul pe octombrie al revistei Actualitatea literară (Lugoj), sub titlul „Alfabetul fricii“, Adrian Dinu Rachieru comentează poezia lui Florin Mugur. „Un mai vechi editorial, semnat de N. Manolescu (în România literară, nr. 7/2014, p. 3), ne reamintea că insomniacul poet este «unul dintre cei mai puternici şi originali din literature contemporană», pe nedrept uitat. Fără stofă de erou, mărturisea şi C. Stănescu, rememorând clandestinitatea unor întâlniri în Cişmigiu, în agitata primăvară din 1990, Florin Mugur ar fi fost un mediator ideal; dar el nu-şi mai găsea locul pe scenă, deplângând destrămarea concordiei scriitoriceşti, răvăşită de ură politizantă. Rămânea neîmplinit dorul de «limpidităţi solare», sesizat, la începuturi, de G. Călinescu, o tânjitoare vocaţie a fericirii, şi ea mereu amânată, trasă într-o imaginaţie febrilă, binecuvântând «omul cu capul în nori», închipuind, însă, scenarii coşmareşti. Încât, spirit neliniştit, vulnerat, călcând temător şi construind planuri fantasmagorice, Florin Mugur şi-a trăit intratabila indecizie cu «inima fricoasă». Piatra, cândva simbol al duratei, s-a impalidat precum iubirea şi însăşi poezia, atinse de paloare: «piatra palidă e singură şi tace». Poetul, înspăimântat, descoperă «mănuşa de lemn a bătrâneţii».“ (M.R. C.)