I. NEGOIŢESCU: DECLARAŢIE (I)

M-am născut în anul 1921 la Cluj. Tatăl meu era pe atunci locotenent de geniu. Rămas orfan la o vârstă fragedă, crescuse în condiţii materiale şi morale grele, izbutind totuşi să isprăvească liceul (spre deosebire de fratele său Mihai Negoiţescu, care a devenit muncitor ceferist – mecanic de locomotivă); intrat în rândurile armatei odată cu izbucnirea primului război mondial, el a rămas militar şi după încheierea păcii, din teama de mizerie, iar apoi, fiind în garnizoană la Cluj, a studiat Dreptul. În anul 1938, fiind deblocat din armată, a intrat în avocatură la Cluj, profesând până în 1948, de la această dată trăind din pensia militară şi colaborări la Institutul Româno-Sovietic. Mama mea este fiică de preot. Părinţii mei nu au avut niciodată altă avere decât apartamentul în care locuiesc la Cluj, moştenit de la tatăl mamei.

Din cauza mutărilor tatălui meu, ca militar, am făcut primele trei clase de liceu la Cluj, următoarele două la Aiud (a 6-a în parte la Cluj şi în parte la Aiud), iar ultimele două la Cluj, unde mi-am dat bacalaureatul în anul 1940. Atât în familie cât şi în şcoală am primit educaţia burgheză a vremii, înclinat fiind curând spre problemele de literatură şi artă. Tatăl meu nu avea nici o orientare politică, iar sentimentele mele sociale şi patriotice, deşi generoase, erau extrem de confuze. Problema politică cea mai arzătoare pentru mine, în anii premergători războiului, era aceea a graniţelor ţării, ce se puneau atunci în discuţie şi pe care nu le concepeam schimbate: mă născusem şi crescusem în mitul „României Mari“ — fără să cunosc jocul monstruos al politicianismului burghez românesc, ce se ascunde în spatele acestui mit. Baza sentimentelor mele curate dar simpliste o alcătuiau înafara lecturilor adecvate, relatările mamei şi ale tatii, care fuseseră amândoi martori ai unirii Ardealului cu România^[1] şi trăiseră intens acest eveniment.

În ce priveşte orientarea mea literară-estetică, ea a început să se precizeze chiar din vremea liceului, când am descoperit cu mare satisfacţie pe Tudor Arghezi, Bacovia, E. Lovinescu, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu şi alţi scriitori contemporani, iar în gândirea estetică propriu-zisă pe Tudor Vianu. Concomitent luam cunoştinţă şi asimilam pe marii scriitori mondiali ai timpului, ca Proust, Valéry, Gide, Pirandello, D’Annunzio, Thomas Mann etc. Mă interesam de oameni cu fervoare de muzică şi în special de pictură: arta lui Picasso şi Brâncuşi au constituit pentru mine o adevărată revelaţie (materialele îmi erau furnizate fie de biblioteca tatălui meu, fie de sugestiile revistelor româneşti de atunci, în special „Revista Fundaţiilor Regale“, condusă de Camil Petrescu). Picasso îndeosebi a îndreptat încercările mele poetice spre curentul suprarealist. Mă îndepărtam deci de viaţă şi închis în turnul de fildeş al celui mai aprig formalism şi cerebralism goleam preocupările şi pasiunile mele intelectuale de un adevărat conţinut creator. Zeificam pe Stravinsky şi pe Mallarmé şi deveneam imun la substanţa morală şi socială a operelor lui Arghezi ori Hortensia Papadat-Bengescu pe care îi admiram doar prin prizma estetismului meu exacerbat. Iar setea mea de idei, de filosofie, a întâlnit fireşte, în această ambianţă, „filosofia culturii“ a lui Lucian Blaga, deci tot o filosofie a formei, străină idealurilor umanitariste şi sociale. Iată deci primele bariere care m-au împiedecat să ajung, în literatură şi artă^[2], la un Gorki (admirat doar pentru Azilul de noapte), la pleiada scriitorilor şi artiştilor sovietici care exprimau noul umanism şi care aveau alături de ei spiritele înalte mondiale ca Dreiser şi Romain Rolland. Şi iată de ce, în aceşti ani eram singuratic şi fără prieteni şi nu izbuteam să arunc o privire justă asupra marilor probleme care frământau omenirea.

Activitatea literară mi-am început-o în 1937, ca elev, când profesorul OCTAVIAN ŞIREAGU^[3] a publicat în ziarul „Naţiunea română“ din Cluj, poezia mea intitulată Indiană — o evocare a peisajului indian. În anul 1938 ca elev al liceului „Gheorghe Bariţiu“ din Cluj, l-am cunoscut pe IONEL MANIŢIU (actualmente redactor la revista „Tribuna“), care a întemeiat o revistă a elevilor liceului „Bariţiu“, – „Luceafărul“, la care am colaborat şi eu cu articole despre Panorama de la littérature roumaine a lui B. Munteanu şi despre Oedip de Enescu^[4]. Tot atunci am cunoscut pe RADU STANCA (el era student în anul I la Filosofie) şi prin mijlocirea lui am publicat poezii în ziarul „Tribuna“ (de sub direcţia^[5] scriitorului Ion Agârbiceanu) şi revista „Symposion“, scoasă de profesorul Ştefan Bezdechi. În anul 1939, ca elev la Liceul „Angelescu“ din Cluj, am avut profesor de filosofie pe VICTOR IANCU, specialist în Estetică (era şi asistent la Universitate şi sub îndrumarea lui s-a accentuat în mod sensibil orientarea mea idealistă în literatură şi gândirea estetică). În calitatea sa de redactor la săptămânalul „Ţara nouă“^[6] — de sub direcţia lui VICTOR JINGA — profesorul Victor Iancu mi-a publicat în această revistă articole despre Hortensia Papadat-Bengescu, Lucian Blaga şi umanistul olandez Erasmus (toate trei, în anul 1940)^[7]. Datorită articolului meu despre Blaga, l-am cunoscut atunci personal pe acesta, printr-o nepoată a lui care îmi era profesoară. Blaga m-a fascinat pur şi simplu şi faptul că el, care se bucura atunci de un prestigiu enorm în cercurile intelectuale, m-a primit cu simpatie la locuinţa sa şi mi-a dăruit cu dedicaţie cărţile lui de filosofie (eram doar un elev de liceu!), m-a stimulat extraordinar în asimilarea operei sale. L-am mai vizitat de câteva ori înaintea cedării Ardealului. În acelaşi an l-am cunoscut pe GRIGORE POPA, care mi-a fost scurtă vreme profesor şi pe care l-am cercetat acasă, spre a-i oferi poeziile mele. În casa acestuia l-am cunoscut pe MIHAI BENIUC. Profesorul Grigore Popa mi-a stârnit interesul faţă de gânditorii mistici. Probabil că articolul despre Blaga l-am scris sub influenţa sa. Adept al ideilor lui Nichifor Crainic şi al „gândirismului“, Grigore Popa, pe care l-am vizitat destul de des în primăvara şi vara 1940, a jucat desigur un rol de seamă în dezvoltarea anumitor trăsături mistice din mine însumi, în acea perioadă importantă a formării mele, dar n-a reuşit totuşi să-mi facă atrăgător „gândirismul“ lui Crainic, deoarece eu eram pe de altă parte puternic înrâurit de ideile criticului Eugen Lovinescu, duşman neîmpăcat al curentului gândirist. Citisem Istoria literaturii române contemporane şi Criticile lui Lovinescu, ce deveniseră pentru mine cărţi de căpătâi şi un îndreptar esenţial în ce priveşte judecăţile mele despre scriitorii români. În aceeaşi vară, Radu Stanca, cu care nu eram încă prieten, dar mă interesa fiindcă făcea parte din generaţia mea (era singurul scriitor apropiat în vârstă de mine, dintre toţi cei pe care-i cunoşteam) mi-a propus să scoatem împreună o revistă literară (era o manie, înainte de război, ca doi-trei tineri literaţi să se grăbească să scoată o revistă, care murea însă tot atât de grabnic). Din lipsă de fonduri, după ce am colindat împreună tipografiile, proiectul şi dorinţa noastră fierbinte a eşuat. Peste toate acestea a survenit, la începutul toamnei, arbitrajul de la Viena şi prăbuşirea ţării. Împreună cu părinţii, m-am refugiat la Sibiu. Pierderea Ardealului de Nord, cedarea Clujului, prăbuşirea ambianţei care prilejuise întâiele mele succese literare şi social-literare, ce se^[8] încadrau atât de bine în falsa securitate şi neclintire a miticei „Românii Mari“, m-au zguduit profund. Mi se părea evident că ruina ţării se datora antecedenţelor politice şi întrucât proaspăta cădere a Franţei îmi arăta şubrezenia sistemului de alianţe în care fusese şi România târâtă, am crezut deodată, cu desnădejdea celui ce se îneacă şi s-ar lega de orice ca să scape, că mareşalul Antonescu împreună cu legionarii lui, ca prieteni ai Germaniei^[9] atât de spectaculos victorioase, reprezintă unica soluţie reparatoare. Aşa cum căutau să-l înfăţişeze comunicatele şi proclamaţiile lui, Antonescu îmi apărea şi mie, ca multor altora, omul providenţial, răsărit în clipa cea mai îngrozitoare, ca să mântuie ţara. Iar misticismul legionar, venit în clipa deznădejdii naţionale, pe care o trăiam cu toată forţa tinereţii, potenţa brusc tocmai acele trăsături mistice, pe care le cultivase recent în sufletul meu Grigore Popa. Aşa se explică împrejurarea că, la sfârşitul toamnei 1940, eram un entuziast adept al ideilor legionare, pe care mi le întreţineau desigur şi presa şi publicaţiile momentului respectiv.

Am cunoscut astfel, îndată după înscrierea mea la Facultatea de Filosofie, adică în cursul lunii Noiembrie, printre alţii, pe studentul MALOŞ (cred că îşi pregătea doctoratul în Litere), şeful studenţilor legionari de la Litere şi Filosofie, care m-a convins că e o datorie a tinerilor să activeze în sânul mişcării legionare. Nu reţin să fi participat la şedinţele de cuib sau să fi plătit cuiva cotizaţii. Îmi aduc însă aminte de o şedinţă a studenţilor legionari din întreaga universitate, în clădirea Pavilionului de Mostre din Sibiu şi de participarea mea la un „marş de noapte“. Sub conducerea lui Maloş s-a organizat în cursul lunii Decembrie o revistă literară studenţească, fără caracter legionar propriu-zis, căci majoritatea colaboratorilor şi chiar a membrilor comitetului de redacţie erau nelegionari, ci pur şi simplu studenţi scriitori, revistă intitulată „Curţile dorului“. La şedinţele de organizare ale acestei publicaţii, în vederea alcătuirii sumarului, îmi amintesc că au luat parte (amintirea mea poate să nu fie tocmai exactă), înafară de Maloş şi de mine, următorii studenţi — de la anul I până la doctorat —: Ovidiu Cotruş, Ovidiu Drimba, Eugen Todoran, Radu Stanca, Ion Oana, Cornel Regman, Ion D. Sîrbu. Titlul revistei, împrumutat după numele unui volum de poezii al lui L. Blaga, voia să semnifice dorul de Ardealul pierdut. Dintre colaborări, a mea era cea mai masivă: un fragment de proză, două articole şi o poezie. Articolul meu Conducătorul^[10], în care elogiam pe mareşalul Antonescu, ca reprezentant al legionarismului şi fascismului în general, ca pe „omul providenţial“, cred că l-am scris din propria mea iniţiativă şi cred că era singurul articol cu caracter politic din sumar. La ziarul local al legionarilor am mai scris un articol (care cred că mi-a fost cerut) despre masacrele înfăptuite de hortişti în Ardealul de nord. După apariţia revistei „Curţile dorului“, adică la începutul lui Ianuarie 1941, Maloş mi-a comunicat că legionarii sunt foarte nemulţumiţi de faptul că fragmentul meu de proză suprarealistă indică un suflet decadent şi morbid, străin de idealurile regimului, – cum şi de faptul că în articolul meu cu temă artistică mă ocup cu simpatie de „jidanul“ Charlie Chaplin: ambele greşeli dovedeau că am o mentalitate coruptă. Mi-am apărat cu îndârjire poziţiile şi eram îndurerat, fiindcă nu socoteam că aceste poziţii pot pune în discuţie sincerele mele sentimente faţă de legionari. Disputa a adus o gravă suspiciune a lui Maloş faţă de mine şi o răcire a raporturilor noastre. În acelaşi timp, la insistenţele părinţilor mei, care erau prieteni cu o familie evreiască Rieger, m-am dus la comandantul studenţilor legionari (nu-i mai reţin numele), spre a-i aduce la cunoştinţă că nişte legionari, pe care i-am citat cu numele, au jefuit de bani şi bijuterii şi au maltratat pe domnul Rieger. Comandantul a ascultata cu răceală reclamaţia mea şi mi-a spus că sunt lucruri în care ar fi mai bine să nu mă amestec. Trebuie să remarc că în general, ca şi în special în legătură cu acest caz, părinţii mei priveau cu multă îngrijorare şi reprobare sentimentele mele faţă de legionari.

Tot spre sfârşitul lui Noiembrie 1940, după deschiderea^[11] cursurilor, se situează înodarea legăturii mele cu Mihai Beniuc, pe care îl cunoscusem în casa lui Grigore Popa, şi care îmi era acum asistent la Psihologie. Destul de grabnic, legătura noastră a devenit foarte strânsă^[12], îl vizitam adeseori la Institutul de Psihologie sau acasă, spre a-i citi poeziile pe care le scriam şi pe care Beniuc le lăuda, considerându-mă foarte talentat. Mi-a dat volumele lui cu dedicaţie şi am început să îndrăgesc poezia sa, să-i admir personalitatea poetică, în ciuda faptului că între noi aveau loc frecvente dispute pe tema politică a zilei: eu apăram cu înflăcărare pe legionari, iar Beniuc îi ataca cu vehemenţă. Ştiam că Beniuc e comunist în idei, atât de la prietenul său Grigore Popa, sau de la studenţii cu care vorbeam^[13] despre dânsul^[14], cât şi dela el însuşi, care nu-şi ascundea deloc simpatia pentru Uniunea Sovietică. Totuşi, îndrumările pe care mi le da în literatură, nu erau de natură să descurajeze suprarealismul şi formalismul meu extrem. Dacă Beniuc a fost întâiul de la care am auzit de Maiakovski, poeziile marelui poet sovietic, pe care mi le-a arătat, erau chiar cele formaliste, decadente, din perioada mai veche, pe care le publica cu laudă în revista burgheză franceză „Nouvelle revue française“. Oricum, fără ca eu însumi să-mi dau seama, Beniuc zdruncinase în mine încrederea în legionari şi în fascism, presiunea sa conjugându-se^[15] cu cea asemănătoare a părinţilor mei, ca şi cu conflictul cu Maloş şi cu cei în numele cărora vorbea. Să mai adaug apoi că şi prietenii pe care prindeam^[16] să mi-i fac printre colegii cu care conlucrasem la „Curţile dorului“, adică Radu Stanca^[17], CORNEL REGMAN, OVIDIU DRIMBA, IOAN OANA, ION D. SÎRBU, – nu-şi ascundeau faţă de mine rezerva şi ironiile împotriva legionarilor şi împotriva entuziasmului meu legionar. Iată în ce împrejurări a survenit pentru mine rebeliunea. Dacă a existat undeva în mine atunci un impuls să ies în stradă, ca să le dovedesc legionarilor că nu sunt laş şi corupt – cum mă calificaseră –, destrămarea entuziasmului din mine era în schimb destul de avansată, pentru ca în clipa când părinţii, care nu-mi cunoşteau frământările lăuntrice, mi-au interzis să părăsesc locuinţa, să-i ascult fără prea mare regret. Întreaga desfăşurare a rebeliunii, aşa cum am cunoscut-o apoi din presă şi documente, a dus astfel în mod firesc la lichidarea şi înmormântarea în mine a oricăror aderenţe faţă de legionari. N-am mai păstrat faţă de ei decât un sentiment de jenă şi de repulsie. Voiam să uit că am fost vreodată alături de ei şi n-am scăpat niciodată în urmă prilejul de^[18] a-i combate. Întâiul prilej s-a ivit chiar în cursul anului 1941, când am satirizat manifestările de stradă mistice-legionare, în volumul Povestea tristă a lui Ramon Ocg, pe care l-am publicat atunci. La fel m-am comportat în activitatea mea studenţească. La sfârşitul anului şcolar 1941, la seminarul profesorului Onisifor Ghibu, am adus o critică severă ideii de stat fascist, în legătură cu cartea asistentului Şerban Lungu, Statul totalitar, pe care mi s-a dat să o comentez într-o lucrare de seminar. Toţi prietenii şi colegii mei, pe care i-am chemat să asiste la expunere, printre care Radu Stanca, Cornel Regman, Ovidiu Drimba, Eugen Todoran, Ioan Oana, Ion D. Sîrbu, RADU STOICHIŢIA, LEPEDEANU (aceştia doi din urmă au devenit apoi membri de partid), s-au ridicat şi au aprobat teza mea antifascistă. Iar în cadrul seminarului de Estetică, în acelaşi an, fiind programate lucrări despre marii poeţi români contemporani, ca Bacovia, Arghezi, Blaga, eu am prezentat o lucrare despre Mihai Beniuc (ceea ce era o îndrăzneală, căci pe lângă faptul că Beniuc avea notorii idei comuniste, el nu trecea încă pentru nimeni ca „mare poet“, de talia lui Arghezi sau Blaga). Această lucrare critică a fost apoi publicată în 1941 (sau 1942)^[19] în revista „Luceafărul“ din Sibiu şi a constituit la^[20] timpul respectiv cel mai vast şi mai entuziast studiu închinat operei poetice a lui Beniuc.

Totuşi nu vreau să ascund că, deşi părăsisem radical ideile legionare, fondul concepţiei mele estetice rămăsese profund idealist, reacţionar; poziţiile estetizante din mine erau intacte, iar vederile mele politice foarte confuze. Ca şi ale prietenilor mei de altminteri. Singurul dintre colegii mei care se manifesta oarecum spre stânga era Radu Stoichiţia, mare admirator al literaturii ruse şi pasionat de filosofia lui Hegel. Profesorii în jurul cărora ne strângeam mai mult, LIVIU RUSU (la Estetică, având ca asistent pe Victor Iancu) şi Lucian Blaga, reprezentau şcoli filosofice idealiste, reacţionare.

Când a izbucnit războiul, datorită educaţiei noastre a tuturor, datorită acelui ideal înrădăcinat în sufletele noastre, prin şcoală şi presă, al intangibilităţii graniţelor României Mari, ca şi desigur propagandei anti-sovietice, el ne-a apărut în general just. Totuşi, având în vedere falimentul îngrozitor al legionarilor, trebuie să relev că propaganda anti-sovietică nu era, în ce ne priveşte, absolut eficace. În măsura în care acest război era anti-sovietic, adică împotriva comunismului, nu ne-a trezit niciunuia entuziasmul. De aceea, niciunul din noi (mă refer la mine şi colegii mei amintiţi mai sus) n-a simţit vreo chemare spre luptă. Iar când^[21] singurul dintre noi care a fost pe frontul de răsărit, Ion D. Sîrbu (făcuse deja armata şi a fost mobilizat), s-a reîntors din campanie în concediu, la Sibiu, îmi aduc aminte că l-am întrebat cu mare curiozitate (eu şi Ion Oana) „cum arată lumea de acolo?“. El ne-a răspuns „ca o eprubetă spartă de o mână brutală“, considerând prin aceasta comunismul sovietic drept o interesantă experienţă ştiinţifică, „mâna brutală“ fiind armata germană.

În toamna 1941 sau primăvara 1942, am fost o vreme de câteva luni redactor al ziarului guvernamental „Ţara“ din Sibiu, al cărui director era Grigore Popa, fostul meu mentor de la Cluj. După câte îmi aduc aminte, am fost angajat în această calitate odată cu Ion D. Sîrbu, după ce părăsiseră redacţia, în urma unui conflict cu directorul său (nu reţin natura conflictului), Mihai Beniuc, ZEVEDEI BARBU şi Radu Stanca. Relaţiile mele de prietenie cu Beniuc continuau, totuşi nu reţin orientarea^[22] articolelor lui din ziar, reţin însă că în convorbirile particulare cu el, Beniuc se arăta profund afectat de înaintarea trupelor germane în Rusia.

La ziarul „Ţara“ am scris numai articole literare, cu excepţia a 1-2 editoriale cerute. Nu-mi convenea să scriu editoriale, fiindcă (deşi, în conformitate cu educaţia primită, eram sensibil la comunicatele în care se semnalau fapte eroice ale ostaşilor români) păstram din adânca decepţie legionară o repulsie faţă de politică în general, iar pe de altă parte regimul antonescian îmi apărea ca un regim de constrângere şi de frazeologie goală. Cât despre articolele literare, numeroase (publicate sub numele meu adevărat, fie sub pseudonimul DAMIAN SILVESTRU^[23], prin care voiam să mă impun în literatură), toate se situau pe linia lovinesciană, fără nici o concesie faţă de gândirism şi scriitorii extremei drepte. Mi-am permis chiar, de câteva ori, să citez cu simpatie, în aceste articole, nume de scriitori români de origine evreiască, precum Ranetti Roman, Felix Aderca sau Camil Baltazar. Iar când postul de radio Londra a anunţat, în emisiunea sa franceză, moartea, într-un lagăr de prizonieri din Germania, poetului francez Patrice de la Tour du Pin, am comemorat pe o pagină întreagă pe poetul-erou. Întreaga mea atitudine în redacţie aşa dar a nemulţumit pe directorul Grigore Popa, care m-a înştiinţat^[24] că renunţă la serviciile mele şi am părăsit ziarul „Ţara“. Şi Ion D. Sîrbu a fost licenţiat de la „Ţara“, dar nu-mi reamintesc motivele. În urma noastră a intrat în redacţie ROMEO DĂSCĂLESCU şi apoi bucureşteanul BEN. CORLACIU.

Aproximativ din această perioadă datează cunoştinţa cu profesorul HENRY JAQUIER, pe care îl frecventam destul de des la locuinţa sa şi în casa căruia stăpâneau sentimente anti-germane. Prin mine, apoi, l-au vizitat şi colegii şi prietenii mei.

În anul 1942, am cunoscut pe DELIU PETROIU, ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ, IOANICHIE OLTEANU şi ILIE BALEA, care apăruseră şi ei ca studenţi şi manifestau înclinaţii literare. Oficial, manifestările noastre literare aveau loc în cadrul unei asociaţii universitare „Octavian Goga“, de sub preşedinţia lui Lucian Blaga. Sub auspiciile acestei asociaţii s-au organizat şezători literare locale sau, prin deplasarea noastră, la Timişoara şi Arad^[25]. De asemeni, ne-am deplasat sub auspiciile universităţii la Bucureşti (nu mai reţin motivul oficial), unde am dus cu mine la scriitorul Eugen Lovinescu (pe care eu îl vizitasem încă din vara 1941^[26], dornic să cunosc personal pe maestrul meu în literatură), câţiva dintre prieteni şi colegi: Radu Stanca, Eugen Todoran, Cornel Regman, Ion Oana, Ion D. Sîrbu, Ştefan Aug. Doinaş, Deliu Petroiu şi alţii. Între timp, bine înţeles, admiraţia mea faţă de Lovinescu şi de ideile lui reuşisem s-o impun şi lor. Această înrâurire a ideilor lovinesciene asupra noastră se îngemăna de altfel cu cea a filosofiei şi literaturii blagiene, adâncă şi permanentă, deşi cei doi scriitori nu aveau unul faţă de celălalt nici simpatie, nici consideraţie cuvenită. Ceea ce ne atrăgea spre Lovinescu era, pe lângă latura stilistică a propriilor lui opere, faptul că el reprezenta atunci pentru noi ideea de libertate absolută în literatură şi artă. Noi eram revoltaţi pe de o parte de opreliştile care duseseră la interzicerea Istoriei literaturii române de George Călinescu – pe motivul că tratează cu simpatie operele scriitorilor evrei şi democraţi – iar pe de altă parte ne simţeam sufocaţi de valurile de literatură proastă, scrisă la comandă, în care se elogia războiul şi se manifesta un naţionalism deşănţat, şovin, ce jignea atât sentimentele noastre estetice cât şi cele umaniste. Ni se părea că, apărând memoria lui Maiorescu şi promovând „disociaţia valorilor“, Eugen Lovinescu (a cărui casă era considerată de extrema dreaptă ca un „cimitir jidovesc“) împreună cu criticii „maiorescieni“ Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu – care cu toţii fuseseră excluşi din rândul colaboratorilor „Revistei Fundaţiilor Regale“ de noua conducere fascistă a lui D. Caracostea – apăra de fapt libertatea şi democraţia. Şi în acest sens s-a precipitat aderenţa noastră care a dus, în primăvara lui 1943, la Manifestul Cercului literar din Sibiu.

După ce eu am conceput şi redactat acest manifest, sub formă de scrisoare către E. Lovinescu, el a apărut în ziua de 13 mai 1943 în ziarul „Viaţa“ din Bucureşti, unde s-a publicat de către redactorul literar DAN PETRAŞINCU (amic al lui Lovinescu), în timpul cât directorul ziarului, Liviu Rebreanu, lipsea din ţară, aflându-se în Finlanda. Manifestul era semnat, înafară de mine, de către Victor Iancu, Radu Stanca, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ioanichie Olteanu, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Oana, Ovidiu Drimba, Ion D. Sîrbu, Ilie Balea şi Romeo Dăscălescu.^[27] Peste câteva zile „Viaţa“ publică răspunsul lui Lovinescu şi apoi, peste câteva zile, o scrisoare de adeziune la manifestul nostru a unui grup de studenţi cu idei democratice de la Universitatea din Sibiu, în frunte cu Radu Stoichiţia, Lepedeanu, PETRU GROZA (fiul fostului prim ministru) şi alţii. După aceasta însă, odată cu reîntoarcerea în ţară a lui Rebreanu, ziarul „Viaţa“ s-a desolidarizat de manifest şi a început să ne atace, ca de altfel toată presa de extremă dreaptă, de la „Gândirea“ la „Revista Fundaţiilor Regale“. Îmi amintesc de atacurile din ziarul „Ţara“ din Sibiu, care cerea ca eu să fiu biciuit în piaţa publică ca trădător de neam (Romeo Dăscălescu, care era redactor la „Ţara“, a fost silit^[28] să se desolidarizeze în mod public de manifest, deşi îl iscălise), de articolul din ziarul bucureştean „Neamul românesc“, intitulat Comuniştii de la Sibiu, unde eram calificaţi drept „vânduţi jidanilor“ şi „trădători ai războiului sfânt“, ca şi de articolele din săptămânalul „Ardealul“ din Bucureşti, oficină a şovinismului celui mai sălbatic, unde mai cu seamă eu eram luat în răspăr, ca autor al manifestului (Lovinescu publicase în ziarul „Timpul“ un articol despre mine, în care arăta că eu sunt autorul). În această atmosferă înveninată, au sărit în ajutorul nostru scriitorii de stânga: EUGEN JEBELEANU (care în calitatea lui de redactor la „Timpul“^[29] ne-a pus la dispoziţie coloanele ziarului ca să ne apărăm), GEORGE IVAŞCU ( a făcut acelaşi lucru la revista „Vrerea“), POMPILIU CONSTANTINESCU, care a scris un articol, Tudor Vianu care ne-a trimis o scrisoare de mulţumire, iar Tudor Arghezi a scris şi el un articol în apărarea lui Lovinescu şi a noastră.

Desigur dacă Manifestul cercului literar dela Sibiu avea latura aceasta pozitivă de a se opune ideologiei fasciste dominante – lucru ce n-a scăpat nici fasciştilor care ne-au atacat cu vehemenţă, nici democraţilor care ne-au înconjurat cu simpatie – eu eram foarte departe^[30] de a-mi da seama că baza^[31] ideilor noastre, a maiorescianismului, a conceptului de „artă pentru artă“ este^[32] în fond tot burghez – reacţionară şi ascunde în sine sâmburele anti-umanismului^[33] reprezentând o poziţie anti-socială. Ani îndelungaţi aveam să plătesc un tribut greu confuziilor^[34] de atunci, din care s-a născut regretabila rătăcire a ostilităţii mele faţă de realismul socialist. Mi-a lipsit în acea vreme orice contact cu ideologia înaintată, iar despre mişcarea comunistă nu ştiam aproape nimic; doar atât că, la un moment dat, s-au făcut în Sibiu arestări de comunişti, printre cei arestaţi aflându-se şi doi cunoscuţi ai mei: Zevedei Barbu (asistentul lui Lucian Blaga) şi Radu Stoichiţia (liberat grabnic). Deoarece tatăl meu a apărat, ca avocat, în procesul comuniştilor pe Zevedei Barbu (în urma cererii lui Blaga) şi pe muncitorul MEŢIU (condamnat la moarte, dar a cărui pedeapsă a fost comutată, datorită sesizării de către tata a lui Iuliu Maniu, care a intervenit la Antonescu), am aflat de torturile grele la care au fost supuşi parte din inculpaţi.

În epoca ce a urmat manifestului, n-am mai colaborat decât la revistele sibiene „Saeculum“ (condusă de Lucian Blaga) şi „Transilvania“ (condusă de ION BREAZU, care a devenit după 1952 profesor la universitatea din Cluj), cu articole de critică, ce se situau pe poziţiile fixate în manifest. Lucian Blaga n-a arătat^[35] antipatie faţă de manifestul lovinescian al studenţilor săi, fiindcă rupsese cu „Gândirea“ şi cu cercurile clericale ortodoxe.

În această perioadă, sub influenţa lui Radu Stanca, eu m-am îndepărtat de curentul suprarealist decadent, apropiindu-mă de clasicismul şi romantismul german al lui Goethe, Schiller, Hölderlin, Heine, Hofmann etc., această influenţă resimţindu-se asupra întregului nostru grup. Se scriau poezii sentimentale sau balade şi drame cu teme vechi, istorice.

Spre sfârşitul anului 1943 sau începutul anului 1944, Radu Stanca mi-a făcut cunoştinţă cu un asistent de la Facultatea de Drept, MĂNESCU, care ne-a spus că cercuri liberale din Bucureşti se interesează de grupul nostru de tineri scriitori din Sibiu, iar la scurtă vreme după aceasta a venit într-adevăr din capitală MIHAI FĂRCĂŞANU (pe care îl ştiam din publicistică) însoţit de două sau trei persoane ce nu mi le amintesc şi au stat de vorbă cu noi. Ni s-a spus că manifestul nostru stârnise un viu interes şi că liberalii, în frunte cu profesorul GEORGE BRĂTIANU, ar fi încântaţi să ne vadă alături de ei, în cazul când războiul se va termina cu înfrângerea germanilor şi se va relua viaţa politică în România. Am răspuns că în principiu nu suntem refractari la o asemenea colaborare. Nu peste mult timp a sosit chiar Gheorghe Brătianu la Sibiu şi am participat, împreună cu Radu Stanca, la o întrunire prezidată de omul politic liberal, în casa unui bătrân ziarist HORIA PETRA PETRESCU. Au fost de faţă vreo 30 de persoane, din care reţin pe tatăl lui Radu Stanca, preotul SEBASTIAN STANCA. Nu reţin nici discuţiile de acolo, probabil însă că profesorul Brătianu trasa posibilităţile reorganizării liberalilor. Probabil, de asemenea, că am comunicat şi altora din grupul nostru de prieteni întrevederile cu Mihai Fărcăşanu şi George Brătianu. Mi se părea că într-adevăr, alături de liberali, „libertatea absolută în literatură şi artă“, pentru care militam noi, putea fi asigurată. Mă ispitea de asemeni credinţa^[36] că liberalii ne vor pune la dispoziţie mijloace materiale spre a scoate o revistă literară, care să devină tribuna ideilor noastre estetice. Aşa s-a făcut că, îndată după 23 August 1944, ne-am găsit în rândurile partidului liberal, unde am antrenat pe Deliu Petroiu, Ion Oana, Ioanichie Olteanu, Ştefan Aug. Doinaş, Ilie Balea, Ion D. Sîrbu. Deoarece însă organizaţia liberală locală a bătrânilor era alcătuită din elemente care nu ne inspirau nici o încredere (afacerişti, plini de toate tarele politicianismului burghez, avocaţi cu caracter dubios ca PISO sau CORIOLAN BĂRBAT, carierişti ambiţioşi ca ION FRUMA, devenit atunci secretar general la Ministerul de Finanţe), activitatea noastră politică s-a mărginit la organizarea paginei literare a ziarului „Naţiunea română“^[37]. Singurul dintre noi care a scris 1-2 articole politice a fost Ioanichie Olteanu, care a trecut însă apoi ca redactor la ziarul comunist local „România viitoare“. Eu am făcut cronica literară săptămânală, prima dintre ele fiind închinată lui Mihai Beniuc, despre care scriam foarte elogios^[38]. Aveam dese dispute cu avocatul Fruma, care era nemulţumit de lipsa noastră de combativitate politică, conflictul cel mai grav ivindu-se cu ocazia unui articol al meu despre poetul ION PILLAT (care era socrul lui Mihai Fărcăşanu), unde susţineam că Pillat e un „poet de mâna a doua“^[39]. Întrucât eu nu admiteam ca politica să se amestece în probleme literare, am fost nevoit să renunţ la activitatea mea publicistică la „Naţiunea română“.

Cu banii primiţi din partea partidului liberal a început să apară la 1 ianuarie 1945 „Revista cercului literar“^[40], de sub redacţiunea mea. Am dat acestei reviste o orientare apolitică, pur literară, pe linia „artei pentru artă“. În cele şase^[41] numere câte au apărut, singurul articol în care era vorba de o personalitate politică — articol de altfel foarte elogios — a fost cel despre Mihai Ralea, scris de NICOLAE BALOTĂ. Îl cunoşteam pe Nicolae Balotă din anul 1944, când apăruse ca student la Facultatea de Filosofie.

 

(Continuare în numărul următor)

 

^[1]     Iniţial era scris „patria mea“, apoi tăiat cu o linie ondulată şi scris deasupra: România.

 

^[2]     După cuvântul „artă“ este scris „cel puţin“, apoi tăiat cu trei linii orizontale.

 

^[3]     Iniţial numele profesorului a fost scris cu litere mici: Octavian Şireagu; a fost şters cu două linii drepte. Probabil i s-a cerut ca toate numele să fie scrise cu majuscule (mai ales pentru persoanele cu care s-a întîlnit de-a lungul vieţii) deoarece, în continuare, sunt scrise cu majuscule.

 

^[4]     Ambele articole au fost publicate în volumul: Ion Negoiţescu, De la „elanul juvenil“ la „visatul Euphorion“. (Publicistica de tinereţe: 1938 – 1947). Ediţie alcătuită de Lelia Nicolescu. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 15 – 19. Titlul articolului despre Oedip de George Enescu este: Note despre arta decorului teatral, publicat în „Luceafărul“, revistă literară, artistică a elevilor de la Liceul „Gh. Bariţiu“, anul II, 1938, nr. 5, noiembrie-decembrie, p. 8. Anul 1938 este bine reprezentat şi în jurnalul lui I. Negoiţescu: Ora oglinzilor. Pagini de jurnal, memorialistică, epistolar şi alte texte cu caracter confesiv. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dan Damaschin. Editura Dacia, Cluj, 1997.

 

^[5]     După cuvântul „direcţia“ a fost scris „lui“, apoi şters şi scris „scriitorului“.

 

^[6]     Publicaţia se numea „Ţară nouă“.

 

^[7]     Actualitatea lui Erasmus, (în) „Ţară nouă““, Cluj, anul II, 1940, nr. 39, 11 februarie, p. 5; „De la Paul Claudel la Lucian Blaga“, (în) „Ţară nouă“, Cluj, anul II, 1940, nr. 52, 12 mai, p. 2.

 

^[8]     A fost scris „şi care“, tăiat şi scris „ce se“.

 

^[9]     După „Germaniei“ este scris „victorioase“, cuvânt tăiat cu două linii şi, apoi, scris: „atât de spectaculos victorioase“.

 

^[10]    „Curţile dorului“, anul I, 1941, nr. 1, ianuarie, p. 38-40.

 

^[11]    Cuvântul „deschiderea“ este scris peste cuvântul „începerea“.

 

^[12]    Iniţial era scris: „în ciuda deosebirii de“, dar a fost şters cu o linie ondulată şi a fost scris deasupra: „a devenit foarte strânsă“.

 

^[13]    Era scris „discut[am]“, apoi şters şi scris „vorbeam“.

 

^[14]    Scris „el“, tăiat şi scris deasupra: „dânsul“.

 

^[15]    Iniţial era scris „legându-se de“, tăiat cu o linie ondulată.

 

^[16]    Scris deasupra cuvântului „începeam“, care a fost tăiat cu o linie.

 

^[17]    Singurul nume din înşiruire scris cu litere mici.

 

^[18]    A fost scris „pentru“, apoi şters şi scris „spre“, din nou şters.

 

^[19]    Publicată sub titlul Esenţa poeziei lui Mihai Beniuc în „Luceafărul“, Sibiu, 1941, nr. 4-5, iulie-august.

 

^[20]    Scris iniţial „pe“, şters cu două linii, iar deasupra scris „la“.

 

^[21]    Scris „dacă“, şters şi rescris „când“.

 

^[22]    Scris „nici natura“, dar a fost tăiat.

 

^[23]    Cu pseudonimul Damian Silvestru a semnat în „Ţara“ următoarele articole: Anul cultural 1941 (anul II, 1942, nr. 1, ianuarie); Cartea în republica Moldova (anul II, 1942, nr. 9, ianuarie); O problemă naţională: cartea (anul II, 1942, nr. 311, mai); Din literatura finlandeză: Kalevala (anul II, 1942, nr. 329, iunie); Literatura de război după 1918 (anul II, 1942, nr. 343, iunie); Lucian Blaga: Opera dramatică (anul II, 1942, nr. 353, iulie); Un sfert de veac de la moartea lui Titu Maiorescu (anul II, 1942, nr. 359, iulie); Caiet (anul II, 1942, nr. 362, iulie); Dimitrie Stelaru: Noaptea geniului (anul II, 1942, nr. 381, august).

 

^[24]    Înainte scris „anunţat“, apoi şters.

 

^[25]    Aceste manifestări literare studenţeşti sunt consemnate şi în „Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I“, Cluj-Sibiu, în al doilea an de refugiu, 1941-1942. „A doua zi, în 20 februarie 1942, membrii Cercului au părăsit Sibiul, plecând spre Timişoara, ca invitaţi ai colegilor lor de Universitate.[…] Părăsind Timişoara, studenţii Cercului literar au poposit în seara zilei de 23 februarie 1942 la Arad, unde au repetat, cu identic succes, şezătoarea de la Timişoara.“

 

^[26]    În jurnalul secret, publicat sub titlul „Sburătorul“. Agende literare (ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt), E. Lovinescu notează: „La 3-1, un tânăr, Ion Negoiţescu (?), student Sibiu. Foarte cult, distins, poet, critic (lasă poezii avangardiste). Îi dau Memorii I. (A cumpărat Ist.[oria] lit.[eraturii] a lui Călinescu, dând o mie de lei!, ceea ce nu face Eftimiu). Pleacă, îşi uită pălăria“ (notaţie din data de sâmbătă, 30 august [1941]); „Citesc poezii Negoiţescu, interesant, ermetic, el simpatic, inteligent“ (notaţie din data de duminică, 31 august [1941]).

 

^[27]    I. Negoiţescu îi numeşte ca semnatari ai manifestului şi pe Ioanichie Olteanu, Ion D. Sîrbu, Ilie Balea, dar numele acestora nu apare în ziarul „Viaţa“. Ion D. Sîrbu nu se află printre semnatari, deoarece nu era atunci în Sibiu, fiind mobilizat pe front. Cercetând colecţia ziarului „Viaţa“, observăm că în numărul 743 („Viaţa“, ziarul de dimineaţă al tuturor cetăţenilor, Bucureşti, anul III, 1943, joi, 13 mai. Director: Liviu Rebreanu), pe pagina a doua a ziarului – Viaţa artistică – este publicată scrisoarea cerchiştilor către E. Lovinescu, sub titlul (scris cu majuscule) ARDEALUL ESTETIC şi cu subtitlul O scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar din Sibiu“. La sfârşit este semnat: „Cercul literar din Sibiu“ şi sunt trecute următoarele nume: Victor Iancu, E. Todoran, Corneliu Regman, Damian Silvestru, Ovidiu Drimba, Ion Oana, Radu Stanca, Romeo Dăscălescu, Ştefan Aug. Doinaş etc. Nu ştim dacă menţiunea etc. aparţine cerchiştilor sau redacţiei, făcută din raţiuni de spaţiu. Nu ştim nici cui aparţine scrierea greşită a unor nume: Todoran este scris Tudoran, Regman este scris Ragman, Stanca este trecut Stancu, Oana este trecut Oană. Pentru amănunte vd. cap. Manifestul şi revista din volumul: Alexandru Ruja, Cercul Literar de la Sibiu: Destine frânte – destine împlinite. Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2020.

 

^[28]    Iniţial scris „a trebuit“, apoi tăiat cu două linii.

 

^[29]    Înaintea cuvântului „Timpul“ este scris ziarul, apoi tăiat cu două linii.

 

^[30]    După cuvântul „departe“ a fost scris „atunci“, tăiat cu două linii.

 

^[31]    Înaintea cuvântului „baza“ era scris „la“, după aceea şters.

 

^[32]    Înaintea cuvântului „este“ a fost scris „stă tot“, tăiat cu două linii.

 

^[33]    După „anti-umanismului“ era scris „şi că reprezintă““, apoi şters cu o linie.

 

^[34]    După cuvântul „confuziilor“ a fost scris „mele“, apoi şters cu două linii.

 

^[35]    A fost scris „manifestat“, apoi tăiat cu o linie ondulată.

 

^[36]    Înaintea cuvântului „credinţa“ a fost scris „faptul că“, apoi şters cu o linie.

 

^[37]    „Naţiunea română“ a apărut la Sibiu (anul I, 1944, nr. 1, 15 octombrie) ca organ al Partidului Naţional Liberal din Ardeal. Publicaţia avea o pagină culturală intitulată Literatură – Cultură – Artă. Până la apariţia „Revistei Cercului Literar“, cerchiştii au publicat în acest ziar; tot în ziar a fost consemnată, cu regularitate, cronica şedinţelor cenaclului Cercului Literar.

 

^[38]    Într-adevăr, prima cronică este despre volumul Oraşul pierdut (1943) de M. Beniuc, comentat în contrast cu volumul Cântece de pierzanie (1938) — în „Naţiunea română“, anul I, 1944, nr. 1, 15 octombrie, p. 2.

 

^[39]    I. Negoiţescu a scris o cronică despre ediţia Poezii, 3 volume (1906 – 1941) de Ion Pillat, în care spre final afirmă: „Ion Pillat nu e un poet de întâia mărime, locul său însă, în istoria poeziei noastre, nu-şi pierde semnificaţia şi preţul“ („Naţiunea română“, Sibiu, anul I, 1944, nr. 6, 19 noiembrie, p. 2).

 

^[40]    „Revista Cercului Literar“, Sibiu, anul I, 1945, nr. 1, ianuarie. Revistă lunară de literatură, filosofie şi artă. Redactor: I. Negoiţescu. Redacţia şi administraţia: Sibiu, strada Mitropoliei, nr. 12 – telefon 956.

 

^[41]    Sunt şase apariţii, dar ultimul număr este triplu (nr. 6 – 8, iunie – august, 1945).