ALEXANDRU RUJA: I. NEGOIŢESCU. O ALTFEL DE AUTOBIOGRAFIE

Această declaraţie se găseşte în dosarul lui I. Negoiţescu existent la C.N.S.A.S. Intitulat Declaraţie, textul este, de fapt, o adevărată autobiografie. Este un manuscris de 75 de pagini, semnat la sfârşit – Ion Negoiţescu – şi datat: 17 aprilie 1963. Iniţial, ca document separat, textul a fost numerotat de către Negoiţescu, pe fiecare pagină în partea dreaptă sus, de la 1 la 75. Când declaraţia a fost introdusă în dosar şi s-au pus înaintea declaraţiei alte acte/documente, numerotarea iniţială a fost modificată de către ofiţerul de securitate, tăindu-se fiecare cifră cu o linie de culoare roşie şi începând o nouă numerotare de la 13 (13 – 86). Pe prima pagină, în dreapta sus, este scris cu pixul (pastă de culoare roşie) şi subliniat cu două linii: 3 expl.

Declaraţia – autobiografică poate fi citită în relaţie cu autobiografia – memorialistică Straja dragonilor^[1] şi cu paginile de jurnal din volumul Ora oglinzilor^[2]. Se vor avea în vedere timpul şi circumstanţele scrierii. Declaraţia este amplă şi cuprinde toate etapele vieţii sale până la data semnării declaraţiei. „Mă născusem şi crescusem în mitul «României Mari»“ afirmă I. Negoiţescu, rezumând direcţia educaţiei din perioada copilăriei şi adolescenţei: „Baza sentimentelor mele curate dar simpliste o alcătuiau înafara lecturilor adecvate, relatările mamei şi ale tatii, care fuseseră amândoi martori ai unirii Ardealului cu România^[3] şi trăiseră intens acest eveniment“.

Negoiţescu dă date şi informaţii despre părinţi, despre anii de liceu, despre studenţie, despre perioada lui legionară, despre activitatea în cercurile studenţeşti şi, evident, despre Cercul Literar, despre relaţia cu Partidul Naţional Liberal, despre acordul şi condiţiile puse pentru a deveni membru al Partidului Comunist etc., etc. Pagini de interes sunt şi cele despre manifestul Cercului Literar, despre ralierea la ideile şi critica lui E. Lovinescu („Ceea ce ne atrăgea spre Lovinescu era, pe lângă latura stilistică a propriilor lui opere, faptul că el reprezenta atunci pentru noi ideea de libertate absolută în literatură şi artă.“ ; „Citisem Istoria literaturii române contemporane şi Criticile lui Lovinescu, ce deveniseră pentru mine cărţi de căpătâi şi un îndreptar esenţial în ce priveşte judecăţile mele despre scriitorii români.“), dar şi despre relaţia cu Lucian Blaga („Datorită articolului meu despre Blaga, l-am cunoscut atunci personal pe acesta, printr-o nepoată a lui care îmi era profesoară. Blaga m-a fascinat pur şi simplu şi faptul că el, care se bucura atunci de un prestigiu enorm în cercurile intelectuale, m-a primit cu simpatie la locuinţa sa şi mi-a dăruit cu dedicaţie cărţile lui de filosofie (eram doar un elev de liceu!), m-a stimulat extraordinar în asimilarea operei sale.“). Despre rolul şi influenţa lui Victor Iancu: „În anul 1939, ca elev la Liceul «Angelescu» din Cluj, am avut profesor de filosofie pe Victor Iancu, specialist în Estetică (era şi asistent la Universitate şi sub îndrumarea lui s-a accentuat în mod sensibil orientarea mea idealistă în literatură şi gândirea estetică)“. Aflăm felul în care au fost înfiinţate unele reviste, colaborarea sa la acestea (de reţinut intenţia de a scoate o revistă încă în perioada liceului, împreună cu Radu Stanca): „Revista Cercului Literar“, „Curţile dorului“, „Ţara“, „Saeculum“, „Transilvania“, „Ţară nouă“, „Naţiunea Română“, „Tribuna nouă“, „Fapta“, „Revista Fundaţiilor Regale“ etc.

28. Negoiţescu a fost arestat în 25 februarie 1961 şi condamnat la cinci ani închisoare corecţională pentru „uneltire contra ordinii sociale“. Se vede că declaraţia era importantă pentru organele de securitate, deoarece este trimisă, cu indicativul „strict secret“ de către U.M. nr. 0123/A, cu numărul 2401 din 28.V.1963, către Direcţia a III-a a Securităţii Statului: „Vă trimitem alăturat spre ştiinţă şi exploatare declaraţia în copie ce a fost făcută de către deţinutul c.[ontra]r.[evoluţionar] NEGOIŢESCU ION din penitenciarul Jilava, în urma măsurilor întreprinse pe linia reeducării deţinuţilor“.

Declaraţia a fost, deci, dată în închisoare, la Jilava, de aceea o seamă de afirmaţii trebuie luate cu o oarecare circumspecţie. Sunt în declaraţie pagini de profundă confesiune marcând zbuciumul conştiinţei, există un substrat de evident dramatism prin această glisare între poziţia de a-şi păstra atitudinea faţă de artă, de literatură şi dorinţa de a se putea salva din iadul închisorii. Reeducarea din închisorile comuniste era, de fapt, un grav atentat la demnitatea umană. Declaraţia este şi un semn al suferinţei. A dat declaraţia aceasta sub teroare, în închisoare, trebuia să fie atent la anchetatori, dar şi să-şi apere propriile convingeri, să vorbească uşor de bine despre noua literatură, despre realismul socialist, dar să şi spună că el nu poate scrie conform realismului socialist. Se poate observa că unele afirmaţii, aprecieri, constatări sunt scrise pentru a se situa în orizontul de aşteptare al anchetatorului, chiar dacă nu veneau din convingere. Era nevoie ca ele să confirme „sugestiile domnilor ofiţeri politici“. Exemplu: „…nefiind în stare să văd obiectiv, principial, caracterul nesănătos şi în fond duşmănos al întregii mele activităţi publicistice“, „…cu activităţile mele duşmănoase de altădată şi astfel să desprind strânsa împletitură a tuturor manifestărilor mele reacţionare“; „Ani îndelungaţi aveam să plătesc un tribut greu confuziilor de atunci, din care s-a născut regretabila rătăcire a ostilităţii mele faţă de realismul socialist“. Despre discuţiile din Cercul Literar: „Desigur că discuţiile se purtau de pe poziţiile idealist-reacţionare ale principiului artă pentru artă“. „Culpa“ trebuia asumată şi extinsă dincolo de propria activitate şi creaţie: „Îmi dau astăzi seama că alunecarea lui Sîrbu şi Doinaş spre o literatură ostilă era consecinţa firească a ideii de «artă pentru artă» pe care le-o propovăduisem eu, căci «arta pentru artă» nu era ea însăşi decât manifestarea ostilităţii faţă de realismul socialist, faţă de literatura nouă, închinată luptei de desrobire a poporului. Nu pot deci să ocolesc răspunderea ce-mi revine faţă de gravele urmări pe care le-a avut concepţia mea literară reacţionară în spiritele celor influenţaţi de opiniile mele“. Edificatoare sunt şi cele cuprinse în partea finală a declaraţiei, exprimate într-un limbaj stereotip, care nu-i era, în nici un caz caracteristic lui Negoiţescu, şi care arată presiunea sub care a fost dată declaraţia („Iar pentru a-mi învinge timiditatea şi pentru a da manifestărilor mele în detenţie rigoarea necesară, în spiritul reeducării, am primit cu deosebită satisfacţie încurajările şi sugestiile domnilor ofiţeri politici. Iată drumul nou pe care am apucat şi acest drum luminos vreau să-l urmez când voi fi redat societăţii“).

În cuprinsul declaraţiei, cu tot riscul (asumat), Negoiţescu are afirmaţii tranşante, din care se poate observa uşor viziunea şi atitudinea sa, chiar dacă în unele fraze drumul este labirintic, pentru a se atenua din tensiunea directă a afirmaţiei, conştient că îl are ca cititor pe anchetator.: „Picasso îndeosebi a îndreptat încercările mele poetice spre curentul suprarealist“; „Arta lui Picasso şi Brâncuşi au constituit pentru mine o adevărată revelaţie“; „Zeificam pe Stravinsky şi pe Mallarmé…“; „Iar setea mea de idei, de filosofie, a întâlnit fireşte, în această ambianţă, «filosofia culturii» a lui Lucian Blaga…“; „O singură credinţă era în mine fermă: că fără libertate absolută nu se poate face cultură“. Scrierea declaraţiei nu a fost deloc uşoară, lineară, dovadă relativ multele ştersături şi tăieri de cuvinte/expresii, înlocuite apoi cu altele, considerate, probabil, mai exacte ori mai expresive.

În declaraţie există multe fragmente, cuvinte subliniate cu roşu, mai ales atunci când se exprimă o atitudine, când se amintesc nume de oameni (există câteva zeci de nume), semn al interesului manifestat de ofiţerul de securitate pentru acestea. Declaraţia/autobiografie este valoroasă pentru că oferă date importante despre perioade din viaţă, despre aspecte privind activitatea literară, despre viziunea şi concepţia asupra literaturii, despre „artă pentru artă“, despre relaţiile cu diverşi scriitori, despre momente din viaţa literară a vremii. Sunt multe lucruri interesante, unele inedite, de interes pentru istoria literaturii, despre felul cum i-a cunoscut pe unii scriitori/oameni de cultură, cadre universitare, cum a interacţionat cu ei: Lucian Blaga, E. Lovinescu, Dumitru Popovici, Liviu Rusu, Ion Agârbiceanu, Tudor Vianu, Victor Iancu, Al. Rosetti, Constantin Daicoviciu, Mihai Kernbach, Alexandru Roşca, Constantin Noica, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Dinu Pillat, Constantin Ţoiu, Monica Lovinescu, Ioana Postelnicu, Wolf Aichelburg, Henry Jaquier, Perpessicius, Vasile Voiculescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Oscar Han, Petru Dumitriu, Lucia Demetrius, Mihai Şora, Ov. S. Crohmălniceanu, Henriette Yvonne Sthal, Nina Cassian, Dominic Stanca, Sorana Coroamă, Mihai Rădulescu şi mulţi alţii. Sunt menţionaţi foarte des, cum este normal, prietenii şi colegii de la Cercul Literar, cu care s-a intersectat în momente importante ale vieţii sale, şi împreună cu care şi-a desfăşurat cea mai mare parte a activităţii literare. Fiind cunoscuţi nu îi mai amintim aici.

În declaraţie, titlurile cărţilor/lucrărilor sunt scrise între ghilimele, le-am transcris cu italice. Denumirile revistelor sunt scrise între ghilimele. Negoiţescu scrie cu „î“ (inclusiv cuvintele România, român), dar în transcriere am folosit peste tot „â“. În rest s-a respectat scrierea lui I. Negoiţescu, chiar dacă nu este în consens cu normele actuale (spre exemplu: primul război mondial, dela, Espla, Ianuarie, Noiembrie, universitatea din Cluj, partidului liberal, Institutul de lingvistică, etc.). Negoiţescu scrie, de asemenea: prizma, împiedecat, întâiele, desnădejdea, desrobire, chiag, bine înţeles (cu sensul „desigur“, adv.), aşa dar pt. „aşadar“ (adv.) — cuvinte care au fost păstrate cu această scriere. Partea lipsă dintr-un cuvânt, prin omisiune sau prescurtare, a fost completată între paranteze drepte (Ist.[oria ] lit.[eraturii] ). Agîrbiceanu a fost transcris Agârbiceanu. Intenţionat sau nu, virgula este folosită aleatoriu (s-a păstrat scrierea). Toate au, însă, o justificare şi o explicaţie prin faptul că declaraţia a fost dată în mediul carceral.

^[1]     I. Negoiţescu, Straja dragonilor. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic. Epilog de Ana Mureşanu. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1994, 221 p.

^[2]     I. Negoiţescu, Ora oglinzilor. Pagini de jurnal, memorialistică, epistolar şi alte texte cu caracter confesiv. Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Dan Damaschin. Editura „Dacia“, Cluj, 1997, 193 p.

^[3]     Iniţial era scris „patria mea“, apoi tăiat cu o linie ondulată şi scris deasupra: România.