ŞTEFAN BOLEA: VEACUL SFÂRŞITULUI

Cătălin Ghiţă (n. 1976) este profesor universitar al Facultăţii de Litere a Universităţii Craiova şi membru al Şcolii Doctorale „Al. Piru“, unde conduce doctorate în literatură comparată. A publicat peste 20 volume, apărute în ţară şi străinătate, din care amintim: Revealer of the Fourfold Secret: William Blake’s Theory and Practice of Vision (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008), Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească (Institutul European, 2011), Fear and Big Ideas: A Short Introduction to an Inter-Disciplinary Relationship (Politechnika Koszalińska, 2017) ş. a. Noua lui carte, Secolul al XX-lea între roşu şi negru (Litera, 2021), este o relatare alternativă a secolului precedent, înţeles ca punct de ciocnire între totalitarismele fascist şi comunist. Titlul metonimic stendhalian se referă direct la cele două extremisme: „Rezultatul studierii conflictului dintre roşu şi negru, prezent simbolic atât pe drapelul nazist (zvastica neagră în mijlocul unei suprafeţe roşii), cât şi pe şapca sovietică (panglică roşie şi cozoroc negru) ne va surprinde“ (p. 22).

Reconstrucţia istorică a secolului al XX-lea are ca scop decriptarea câtorva momente literar-artistice-filosofice-politologice de mare impact: Psihopatologia vieţii cotidiene (1901) de Freud, Fântâna (1917) lui Marcel Duchamp, Cântecul zugravului Hitler de Bertolt Brecht şi Vieţuim, dar sub noi de Osip Mandelştam (ambele din 1933), Cvartet pentru sfârşitul timpului (1941) de Olivier Messiaen, Aşteptându-l pe Godot (1953) de Beckett, Noaptea morţilor vii (1968), filmul lui Romero, Sfârşitul istoriei (1989) de Fukuyama, 9-11 (2011) de Chomsky. După cum vedem, abordarea lui Ghiţă este interdisciplinară, teoreticianul craiovean „atacând“ pictura, poezia, muzica, teatrul, filmul, istoria şi politologia. Mai mult, cartea este nu numai instructivă, ci şi atractivă, aşa cum arată profesorul Andrei Ţăranu în cuvântul înainte: „[…] nu avem nici o mumificare a momentului istoric, a prinderii lui în chihlimbar, autorul având grijă să pună în context atât momentul politic, cât şi momentele istoric şi cultural. Ţesătura lor reprezintă acquis-ul acestei cărţi, altfel uşor de citit şi extrem de pasionante“ (p. 14).

Ne vom referi pe scurt la câteva din momentele cărţii. Satira antihitleristă a lui Brecht, Cântecul zugravului Hitler (1933), este scrisă cu scurt timp înainte preluării puterii de către nazişti şi evadarea rocambolescă a autorului: „Zugravul Hitler spuse:/ Lăsaţi-mă, oameni buni, o fac pentru voi/ Şi luă un tub proaspăt de vopsea/ Şi redecoră Germania în alb/ Întreaga Germanie în alb// Zugravul Hitler spuse:/ Nu durează mult renovarea!/ Şi crăpăturile, şi găurile/ Se pot umple prea bine cu vopsea./ Tot rahatul se umple cu vopsea.//“ (p. 76) Poemul pare să aparţină seriei Refularea naşte monştri: renovarea artistului ratat nu face decât să crească densitatea umbrei gigantice a Primului Război Mondial, care va reveni cu un sporit capital de teroare. Populaţia germană vede doar albul redecorării inocente, care nu lipseşte de pe drapelul nazist, inhibându-şi simţul mirosului, care nu trădează niciodată.

Cvartetul pentru vioară, clarinet, violoncel şi pian, compus de Olivier Messiaen în 1941 în lagărul de prizonieri de la Görlitz prezintă o interpretare modernă a apocalipsei. Ascultând Dansul furiei, ne dăm seama ce rol discordant are clarinetul în structura compoziţiei: parcă este a şaptea trâmbiţă a apocalipsei care anunţă sfârşitul. Bucata îmi aminteşte de Grosse Fuge (1826) a lui Beethoven şi prevesteşte Trena pentru victimele de la Hiroshima (1960) de Penderecki.

Câteva menţiuni personale, în încheiere. Aşteptându-l pe Godot (1953), capodopera lui Beckett, mi se pare tot o reluare a „momentului zero“ precum cvartetul lui Messiaen, amintind cumva şi de „surâsul care pluteşte peste peisaje nimicite“ din Tratatul (1949) lui Cioran. Mai semnificativ pentru anii 1950 mi se pare momentul existenţialist: aş fi ales pentru exemplificare pentru epoca imediat postbelică atât conferinţa Existenţialismul este un umanism (1945/46) de Sartre, cât şi Scrisoarea despre umanism (1946/47) heideggeriană. Mai mult, reprezentativi pentru anii 1960 mi se par albumul cu acelaşi nume al celor de la The Doors (1967) sau Rosemary’s Baby (1968) al lui Polanski. În niciun caz n-aş fi reconstituit momentele 1989 şi 2001 prin Fukuyama şi Chomsky. Mai degrabă Wind of Change (1990) de la Scorpions decât fantasmele unui politolog neinspirat. Iar Fight Club, Magnolia şi American Beauty (toate din 1999) sunt mai incitante decât Chomsky. Nemaivorbind de faptul că 9/11 e prefigurat de ultima scenă din filmul lui Fincher. Dar fiecare este îndreptăţit să-şi formeze propria istorie a veacului şi reconstrucţia din Secolul al XX-lea între roşu şi negru impresionează prin erudiţie şi prin şarm.