LEONARD ANCUŢA: ÎN PIAŢA ROMANĂ O FATĂ PLÎNGEA

nu ştiu ce să-ţi spun draga mea.

soarele meu e mai bătrîn cu 20 de ani decît soarele tău, & în răstimpul ăsta n-am învăţat încă

ce-i dragostea, cum se foloseşte, cum se întreţine

ce mănîncă, ce faci cu ea după ce moare.

dacă e adevărat că noi oamenii după moarte

mergem în rai, n-ar fi drept oare ca & dragostele noastre în raiul dragostei să urce?

acolo sunt dragostea mea

pentru căţeluşa galbenă, laika, cea pentru domnule motan

ce-am simţit eu cînd citeam chiriţele

în timp ce-l îngropau pe tataia mărin

& iubirea mea de la cinci ani cînd voiam să mă însor – & cea de acum

o să ajungă acolo –

pentru că aşa-i în firea lucrurilor

se nasc, iubesc & mor.

plîngi acum. peste 20 de ani

soarele tău o să aibă vîrsta soarelui meu

de acum & vei mai vrea să plîngi dar nu poţi plînge de două ori în acelaşi loc.

peste 20 de ani plînsul tău o să fie soarele

meu de acum, coborînd spre orizont, luciul lui

în apa tîrzie a dîmboviţei o să fie lung, alb din ce în ce mai transparent. dragostea mea

de două ori mai bătrînă ca azi o să fie isterică &

enervantă ca o amendă de circulaţie

pe care ai plătit-o dar n-ai dovada & nemernicii vor s-o plăteşti din nou. & nu poţi

plăti de două ori aceeaşi greşeală.

dacă te-aş vedea peste 20 de ani plîngînd în romană dragostea mea o să amuşine dragostea ta

atît timp cît prostata m-ar lăsa să te adulmec.

îmi imaginez o întîlnire

între cîinii ce însoţesc doi nevăzători: îi opresc o clipă din drum ca să se miroasă

ei trec mai departe fără să spună nimic

ei ştiu că în raiul dragostei iubirile noastre ajung bătrîne neputincioase & oarbe

abia dacă ne mai recunosc.