CALEB OLVERA ROMERO INTERVIEVAT DE CIPRIAN VĂLCAN

Caleb Olvera Romero deţine o diplomă de licenţă în filosofie, precum şi un doctorat în ştiinţe umaniste şi artă, pe lângă formarea în psihanaliză. A efectuat o cercetare postdoctorala la UNAM şi studii post-doctorale în Spania. A primit Premiul Naţional pentru Eseu Abigail Bojórquez. (2007). Are peste 30 de cărţi publicate şi peste 100 de articole în reviste naţionale şi din străinătate, precum şi un număr important de participări la congrese şi conferinţe. În prezent, este profesor de filosofia şi istoria ideilor la Universitatea din Zacatecas (Mexic).

Ciprian Vălcan: Sunteţi de acord cu aceia care cred că filosofia trece printr-un moment de criză care anunţă sfârşitul ei iminent sau credeţi că este vorba despre o formă nouă în seria de metamorfoze prin care filosofia a trecut de-a lungul timpului?

Caleb Olvera Romero: Filosofia a traversat milenii, s-a adaptat tiraniei religiei şi individualismului capitalist, de când fundamentele sale se regăseau în interiorul ei, iar schimbările şi curentele servesc ca pretext pentru a regândi întrebările fundamentale. Ce sunt? Ce este lumea? Cum ar trebui să mă comport? Ce pot să cunosc? etc. Acestea sunt câteva dintre întrebările cu care se ocupa filosofia. Deci, cât timp nu vor exista răspunsuri clare, omul va continua să filosofeze, adică să încerce răspunsuri posibile. Poate că timpul se schimbă, iar discreditarea a pus stăpânire pe aproape orice, dar acest lucru, ar trebui să fie un stimulent şi nu un impediment pentru a continua să gândim filosofic. Amintiţi-vă ca filosofia s-a născut ca atitudine critică faţă de sistem şi ca dragoste pentru adevăr şi înţelepciune.

C.V.: Credeţi că suntem ameninţaţi de triumful barbariei, că bazele culturii noastre sunt în pericol de a fi distruse, sau mai există speranţă?

C.O.R.: Cioran spune ca nu există niciun singur metru pătrat în lume care să nu fi fost udat cu sânge uman. Adorno decretează că după Auschwitz poezia este imposibilă. Ei bine, cei mai culţi oameni din Europa au stabilit barbaria în inima continentului, dar acest lucru nu este pe deplin corect, întrucât gândirea tehnologică, o formă complexă de raţionalism instrumental, nu a dus doar la lagăre de concentrare, ci a lansat şi o bombă peste Hiroshima şi Nagasaki şi, în general, în fiecare regiune a planetei au fost prezente crima şi barbaria. De la Parmenide, raţionalismul tehnologic a fost folosit pentru a construi arme, în acest caz catapulta. Cultura în sine este construită sprijinindu-se pe Celălalt. Chiar în zilele noastre vedem puterile mondiale invadând şi ucigând oameni, manipulând informaţii şi extinzând ideologii, dar, în acelaşi timp, vedem tot mai multe spitale, universităţi şi oraşe precum Dubai, care au fost construite într-un mod spectaculos şi aproape crescute din nimic. Drepturile omului sunt adoptate de mai multe naţiuni şi asistăm la o creştere fulminantă a culturii.

Aşa că, nu cred că fundamentele culturii noastre sunt pe cale să fie distruse. Mai degrabă, această luptă barbară este fundamentul ei, este fundamentul pe care este construită cultura. Este suficient să observăm ca barbarismul a fost întotdeauna calea de a extinde cultura, fundamentul ei. Suntem produsul unei culturi a dominaţiei, a barbariei şi acest lucru nu pare să se încheie.

C.V.: Credeţi că istoria spiritului poate fi imaginată ca o succesiune între perioadele dominate de obsesia sistemului, a completitudinii, şi perioadele guvernate de fascinaţia fragmentarului, aluzivului, elipticului?

C.O.R.: Desigur, se poate spune şi aşa, deşi globalizarea şi super-comunicarea au schimbat lumea în măsura în care pendulul istoric şi mai ales cel al gândirii au fost acum transformate în micro-poveşti şi mici centre de interese private. În aşa fel încât, astăzi, este dificil să caracterizezi istoria gândirii ca pe un pendul între doi poli, întrucât există tot felul de gânditori. Cei care sunt obsedaţi de totalitate şi hegemonie, de utopie şi de presupusa ordine mondială, trăiesc alături de cei care caută o întoarcere la realism; în timp ce alţii se gândesc la micro-istorie, la gândirea regională şi la persoana lor proprie ca fiind axa universului. În prezent, nu există doi poli, ci multe şi variate centre care captează atenţia gânditorilor. Unii filosofi care scriu despre contemporaneitate, proclamă desfiinţarea sistemelor şi adevărurilor, dar nu au observat că, în fiecare zi, apar mai multe religii şi secte care au mulţi susţinători şi atrag tot mai mulţi adepţi, care sunt afiliaţi noilor lor adevăruri în mod fanatic. Nu s-a observat că neo-capitalismul continuă să fie o referinţă comună pentru ţările „culturalizate“ şi că aceasta continuă să fie numitorul lor comun care propovăduieşte gândirea fragmentară. Deci, ceea ce caracterizează gândirea actuală este tocmai complexitatea şi multipolaritatea ei. Pendulul istoric s-a blocat în contemporaneitate, deoarece astăzi gânditorii absolutului coexistă cu apologeţii fragmentului.

C.V.: Trăim o epocă a fragmentului? Sau mai visăm la metanaraţiuni a căror moarte a fost anunţată de pontifii postmodernismului?

C.O.R.: Postmodernitatea văzută ca o categorie teoretică, pentru a gândi o epocă, este o etichetă foarte scurtă. Regiuni din Africa, China, India, America Centrala etc. nu au fost niciodată moderne, prin urmare nu au fost postmoderne. Ceea ce spunea Lyotard când caracteriza perioada în care trăia ca fiind discreditarea meta-poveştilor, a fost o etichetă concepută pentru Canada şi Franţa şi, în general, pentru ţările industrializate.

Nu a fost niciodată un mod de a gândi lumea în ansamblu. Contrar acestor gânditori, putem observa că în niciun alt moment din istorie nu s-a mai întâmplat ca atât de mulţi oameni să fie ghidaţi de vreun ideal sau sistem. Oamenii spun că nu cred în adevăruri absolute, dar se repetă ca o mantră de mântuire faptul că adevărul nu există şi cred în acest lucru orbeşte, pe lângă faptul că sunt dedicaţi dinamicii capitaliste. Viaţa lor se învârte în jurul banilor şi cred că puterile acestora sunt nelimitate. Facebook a reuşit să controleze lumea ca nici o alta mişcare. Tik Tok sau Instagram au găsit liniile directoare ale credinţelor lumii şi toate acestea coexistă într-un mod contradictoriu cu câţiva intelectuali care decretează sfârşitul meta-poveştilor. Pandemia actuală este un exemplu clar că şi credinţele pot fi manipulate, că barbarii cred ceea ce vor să creadă. Li se pot impune adevăruri absolute, frici absolute, în acelaşi mod în care se poate face ca ei să creadă că nu există adevăruri sau meta-poveşti.

Problema este că filosofii şi etichetele lor sunt o minoritate şi cred că din punctul lor de vedere restul lumii poate fi interpretat şi legiferat. Un aborigen australian, un indian Rarámuri etc. sunt mult la marginea presupusei postmodernităţi şi totuşi sunt încă umani. Deci, pentru câţiva, conduşi de ideologia postmodernă, discreditarea meta-poveştilor este orizontul reflecţiei, dar pentru mulţi alţii, milioane de oameni, lumea este încă foarte diferită. Lumea occidentalizată este ghidată în întregime de neocapitalism şi de mass-media electronică, care controlează conştiinţa maselor, creând noi poveşti. În zilele noastre, majoritatea oamenilor care trăiesc în capitalism cred că banii îi pot salva. De la ce? Nici măcar nu s-au gândit bine la asta. Dar ei continuă să menţină ideea de mântuire.

C.V.: O civilizaţie dominată de idolatria imaginii, cum este Occidentul actual, mai are resurse de reflexivitate pentru a putea gândi lucid întrebările fundamentale ale umanităţii?

C.O.R.: Există mai multă gândire critică şi minţi strălucitoare astăzi decât în orice alt moment din istorie, totuşi tendinţa globală pare ca întotdeauna să tindă spre un narcisism extrem şi nu pare să existe nicio soluţie la acest lucru. Dar masele nu au fost niciodată generatoarele schimbării conştiinţei, şi cu atât mai puţin au reflectat la acest lucru, care a căzut întotdeauna în sarcina câtorva oameni. Cultura imaginii atinge niveluri periculoase. Oamenii nu numai că se înfometează pentru a ajunge la canoanele propuse, dar merg şi în săli de sport şi îşi auto-impun pedepse similare cu cele ale inchiziţiei pentru a obţine aspectul dorit. Dar, pe de altă parte, avem o cultură a super comunicaţiilor, în care informaţiile sunt disponibile pentru aproape toată lumea, avem internetul ca sursă absolută de informaţii. Oricine are un telefon inteligent poate accesa informaţii din toată lumea, poate contracara puţin ignoranţa. Şi, în ciuda faptului că formarea academică este din ce în ce mai îndepărtată de formarea critică, proliferarea informaţiilor şi a universităţilor înseamnă că un număr mai mare de oameni sunt capabili să gândească în mod adecvat pornind de la întrebările fundamentale. Ar fi suficient să numărăm câţi filosofi şi oameni de ştiinţă sunt în viaţă în acest moment şi să comparăm cu orice alt moment din istorie, pentru a vedea că posibilitatea gândirii critice este latentă, dar nu pare că masele sunt interesate, deoarece niciodată nu a fost acesta rolul lor.

C.V.: Unde vedeţi locul filosofiei în cultura contemporană?

C.O.R.: Cultura occidentalizată, predominantă în capitalismul exacerbat, a alungat filosofia pentru că nu este o piesă cheie în mecanismul banilor. Din acest motiv, filosofia s-a refugiat greşit în mediul academic şi şi-a dispreţuit caracterul de înţelepciune, adică de a cunoaşte pe viaţă, de a şti să trăieşti. În această direcţie, se pare că s-a mulţumit cu caracterul de a fi o piesă de muzeu, cu o cunoaştere inadecvată a cărţilor. Dacă doreşte să iasă din acest loc marginal, trebuie să influenţeze din nou bazele vieţii individului şi nu doar să fie un corpus teoretic, ci un mod de viaţă, aşa cum a fost la început. Va fi necesar să credem şi să adoptăm propriile noastre idei, pentru a genera un mod de viaţă care poate servi drept exemplu şi să ne asigurăm că nu doar cărţile pe care le publicăm sunt pline de sens, ci şi conştiinţa celor din jur.

Traducere din limba spaniolă de Luiza Caraivan