MENUŢ MAXIMINIAN: ÎNTRE CER ŞI PĂMÂNT

O viaţă a trăit Vasile Dâncu între dealurile Runcului, printre poveşti şi haiduci, nepărăsindu-şi satul decât atunci când, la marea trecere, s-a aşezat într-o stea. Poetul din Ţara Năsăudului ne-a desfătat, de-a lungul timpului, cu versuri ce-şi au rădăcinile solid înfipte în istoria poporului nostru.

Cântece, 1974; Gravuri lapidare, 1990; Simple propoziţii, 2001, ediţia a II-a 2007; Slove rurale, 2010; Cântece, 2012; Chants, antologie de poeme în limba franceză, trad. Letiţia Ilea, 2013 (participant la Salon du livre, Paris); 75 de poeme, 2016 sunt mărturii ale unei vieţi trăite într-o lume în care riturile, miturile, credinţa, omenia nu au lipsit, fiind zugrăvite de poet în adevărate fresce.

La trecerea în eternitate, scriitorul Vasile George Dâncu, directorul Editurii Şcoala Ardeleană, spunea despre poet: „A fost un fenomen: un ţăran autodidact care şi-a depăşit condiţia. A plecat din sat de două ori: prima dată să intre în Istoria Literaturii şi Acum. Sper ca Dincolo să fie acea lume pe care a trăit-o, a visat-o şi scris-o în cărţi!“. În multe dintre cronicile literare sau în prezentările de la lansările cărţilor se folosea această sintagmă de „ţăran autodidact“, la fel cum despre George Coşbuc, originar şi el de pe aceleaşi meleaguri, căci până în Hordou se trece doar un deal, se spunea că este „poetul ţărănimii“. Nici în cazul unuia, nici al altuia, nu putem rămâne doar la această denumire. Dacă despre Coşbuc s-a vorbit mult, clarificându-se faptul că nu a fost doar un poet ce ne-a adus în versurile sale satul idilic, despre Vasile Dâncu, cine îl cunoaşte, poate afirma că, prin lecturile lui, dar şi prin modul în care şi-a conturat poezia, una cu esenţă tradiţională, dar în formă postmodernă, depăşeşte pe mulţi dintre poeţii „şcoliţi“. De altfel, de acolo din dealul de la Runc, era mult mai informat decât noi despre ceea ce se întâmpla în lume, iar întâlnirile cu el erau adevărate lecţii de literatură, politică, istorie. „Vasile Dâncu nu este un ţăran care scrie poezii, el este un poet extraordinar care trăieşte la ţară, el este o specie ciudată azi, de neînchipuit pentru mulţi“, spunea despre el D. R. Popescu. La rândul lui, Al. Cistelecan îl vedea ca o „prezenţă exotică şi tonică în poezie“.

Antologia Le chant du village – Cântecul satului apărută în Franţa, la Editura Jacques André, în traducerea semnată de Jean Poncet şi Liliana Şomfălean, surprinde prin frumuseţea poeziilor alese din toate volumele editate de poet. Trebuie subliniat faptul că avem de-a face cu o ediţie de lux în care lirica este însoţită şi de ilustraţii ce zugrăvesc satele năsăudene, semnate de Pierre Guimet. Cel care s-a ocupat de apariţia cărţii la Lyon, Jean Poncet, a fost un apropiat a lui Vasile Dâncu, pe care l-a vizitat la gospodăria lui din Runc.

În prefaţa cărţii, ce are titlul „Bardul din satul minunilor“, scriitorul francez face o adevărată pledoarie meleagurilor năsăudene şi liricii de aici. Despre această lume mirifică este vorba în poeziile selectate, Jean Poncet declarând: „Satul său (al poetului n.n.) poartă valori morale pe care el nu a încetat să le reafirme ca fiind condiţia umanităţii noastre. Runc nu mai este astfel un sat transilvănean supus timpului oamenilor, el este satul în atemporalitatea sa metafizică. Poezia lui Vasile Dâncu caută tocmai această veşnicie. Pentru ca ea să trăiască în noi“. Încă din prima poezia din antologie, suntem atenţionaţi despre farmecul acestui ţinut: „Prieteni, când treceţi prin codrii/ păşiţi încet/ Copacii spun balade din frunze şi din ramuri“. Pornind de aici, poetul va descoperi lumea, cea pe care celebrul Cristofor Columb, cu corăbiile lui, o vedea pentru prima dată: „Ia-mă cu tine, Cristofor Columb/ străbunii mei/ au fost legaţi de glie/ şi nicio mare nu i-a legănat/ opincile lor/ aveau înfăţişare de caravelă/ dar navigau/ numai prin lutul ogoarelor“. Prin imaginaţie, dar şi prin multe lecturi, poetul ne poartă prin unduirile lumii, conştient fiind de puterea cuvântului: „Sufletul meu de pasăre bătută/ va încerca/ să calce depărtarea“. Lui Vasile Dâncu nu-i plăceau dulcegăriile spuse despre el, însă nu putem să nu remarcăm faptul că în poezia lui este un prelung cântec venit din copilărie: „Unde se clatină/ până şi a visului aripă/ se amestecă iarba, copacii, cerul“.

Citind antologia bilingvă, ne-am readus aminte de spiritul acestui loc numit Runc şi de monografia editată de George Vasile Dâncu, în care s-a vorbit despre acest meleag în care literatura s-a împletit cu istoria, în care scriitori precum Vasile Dâncu, iar mai apoi fiul lui, sociologul Vasile Sebastian Dâncu, dar şi Ioan Pintea, Vasile George Dâncu şi-au extras din rădăcinile străbunilor seva cuvintelor pe care apoi le-au prezentat lumii. De aici, dintr-un colţ al Transilvaniei, unde întâlnim „coline/ păduri/ şi munţi cu miez de aur/ şi Horea/ mare cioplitor de grinzi/ ce şi-a încercat/ securea/ şi-n coajă de domn“.

Eternitatea acestui loc în care haiducii se plimbau în voie, apărând pământul şi pe săraci, va rămâne prin poeziile ce-i sunt dedicate de Vasile Dâncu: „Satul meu/ nicicând nu va pleca/ în altă parte/ să-şi caute norocul/ în jurul lui se învârte/ şi se toceşte lumea/ iată, pe dealuri clăile de fân/ cuşme uriaşe de neînvinşi haiduci/ aici mi-e patria/ şi ale copilăriei/ picioare desculţe/ ce au sângerat prin mirişti“. O viaţă a trăit aici Vasile Dâncu, împreună cu poveştile din biblioteca lui, „Cărţile… cărţile/ superbele memoriei proteze“.

De multe ori, Vasile Dâncu apostrofa lumea în care trăim, atât cea a politicienilor, care pocesc limba română de la tribuna Parlamentului, cât şi a unora care se doreau a fi scriitori cu orice preţ. De aici şi poezia „Postfaţă“: „Atâţia scriem/ câţi frunzele pădurii/ deşi bănuim/ că nu suntem citiţi“, spune poetul care însă mai are speranţa că într-o zi lucrurile se vor schimba „visăm să avem norocul/ de-a fi descoperiţi/ ca sumerienii/ peste cinci milenii“.

Şi, iată, azi, când putem să-i spunem prin propriile-i versuri „Cu aripa ce vine/ vei zbura departe/ zbor invizibil“, poetul îşi trăieşte eternitatea, încă o dată, prin apariţia acestei antologii în Franţa.

Un gest ce trebuie salutat, fiind nu doar o carte de vizită pentru poezia năsăudeană, ci un bun ambasador pentru lirica românească.