NICULAE GHERAN: NU CRED ÎN MOARTE

Am 91 de ani şi, dacă o fi să fie, la 14 octombrie a.c. voi împlini 92. Prea mult, de-ar fi să socotesc bunele şi relele trăite. Nu mă victimizez defel, de-ar fi să socotesc zilele apucate de tata, la vârsta mea de acum, după măreţul 1944, ocupaţi de Armata Roşie şi vânduţi de anglo-americani pe 50 de ani, la un pahar-două de whisky, cu trabuc şi tabacioc, de camarazii Churchill, Roosevelt şi Stalin, primii doi în contul bombardamentelor cu care ne pisaseră în numele viitoarei „eliberări“. Mă număr printre puţinii rămaşi în viaţă care, la Bucureşti, pe Colentina, îi întâmpinau pe ruşi, veniţi în camioane şi tancuri americane, cu turelele ridicate, onorate cu flori – cei mai mulţi români sosiţi cu gândul de a-i îmblânzi. Învingători, ruşii veneau într-o capitală eliberată de riposta escadrilelor germane de la Băneasa, cu „Stuka Junkers“ care, în picaj, ţinteau Palatul Regal şi Palatul Telefoanelor, victima bombardamentelor fiind clădirea Teatrului Naţional, aflat atunci între ambele obiective. După blindate, o blenoragie de căruţe cu mârţoage puse la jug de moşnegi pe măsură, întrebându-ne dacă Berlinu-i departe, iar noi răspunzându-le în muscăleasca noastră, ruptă de la birjarii fixaţi în Târgul Moşilor:

– Gde Berlin?

–Vecerom, vecerom!, lăsându-i să spere că le-a mai rămas o ţâră de chin.

Deşi nu împlinisem 14 ani, la 24 august am fost luat de val, după proclamaţia regelui, mai degrabă cu mintea lui Leonida: „Hai, Miţule, şi noi pe la revoluţie“.

Mă luase cu el Solomon Marcovici, băiat de 15-16 ani, lăsat acasă de evreii maturi, mobilizaţi în păr, că-n joc le era propria piele, revenirea nemţilor fiind totuna cu o condamnare la moarte.

M-a convins cu un argument greu de respins: „Aud că la Arcul de Triumf se dau arme. Poate ne alegem şi noi cu câte un pistol“, dorinţa oricărui cititor al sfinţilor Dumas, Karl May, Jules Verne, precum şi a oricărui devorator de „Dox-uri“.

Cum să lipsească Martie din Post?

Acolo, Manole Bodnăraş, fratele lui Emil – parcă plutonier, atunci civil, în nişte cizme Bürger – comanda: „Românii de o parte, evreii de alta“.

M-am dus cu evreii, cu ei venisem, rămânând de atunci în „Uniunea Patrioţilor“ – condusă de nea Marin cârciumarul, fost socialist –, înainte de apariţia altor firme politice în mahala.

Dar mă las furat de cuvinte, ameninţat să repet ce-am povestit în volumul „Târgul Moşilor“, din tetralogia „Arta de a fi păgubaş“ şi nu de asta era vorba, ci de negarea morţii.

Un grafician – evit să-l etichetez ţicnit sau speriat de foc şi pară – a desenat cândva simbolul morţii printr-o babă hârcă, într-o pelerină peste oseminte, cu o coasă în mână, imagine schiţată, presupun, în Evul Mediu.

Totalmente la antipodul credinţelor noastre religioase, de la Zamolxis încoace, de nu chiar şi de mai de mult.

De ce babă şi nu o superbă femeie, într-o hermină, goală-goluţă pe dedesubt, veşmânt fără nasturi şi cordon, ca atunci când ridică un braţ să te cheme să alergi mâncând pământul?

Sau un sublim cavaler, faţă de care Făt Frumos să fie doar un biet copilandru ce ţine căpăstrul calului nărăvaş.

Aflat la graniţa dintre a fi sau a nu a fi pământean, eu aşa am privit Marea Trecere, rugându-l seara pe Dumnezeu să-mi lase mintea clară, să nu-mi paralizeze paşii, ş-aşa firavi, şi să mă primească în împărăţia Lui, în lumină eternă, ferit de lumea întunericului, la fel de veşnic. Dacă se poate fără dureri, cu zile lăsate să trag obloanele la ora închiderii, să pot fi drept cu urmaşii rămaşi în griji şi să fac cât mai mult bine în jur. Poate d-aia moartea, văzută idilic, simţită că se apropie pe furiş, se simte deranjată de bonomia gândului lumesc, îmi întoarce spatele şi se retrage. Dar sunt sigur că până la urmă cedează şi-o voi însoţi „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin“.

Nu-i o perspectivă popească, cu atât mai mult cu cât am fugit şi fug de barierele religioase ce fac prăpăd în jurul nostru, impuse de credinţe extremiste, sădite de oameni, nu de Dumnezeu, oricum ar fi numit de semenii noştri. Un fapt, ca să nu-i spun miracol, mă obligă să gândesc aşa.

Cu peste 33 de ani în urmă, după naşterea băiatului, botezat cu prenumele meu şi Liviu pe deasupra (de ce şi Liviu, „ştiu şi civilii“, vorba lui Bacalbaşa), ne învăţaseră pediatrii ca, văzut pe picioarele sale, copilul să nu fie ţinut prea mult în braţe.

– O să plângă!

– O zi-două, dar apoi se va obişnui.

Zis şi făcut, cu rezultate excelente. Pe la un an şi jumătate, scos din griji, îl auzim râzând în hohote. Bănuim că am lăsat deschisă uşa apartamentului şi cineva se hârjoneşte cu el. Nici vorbă. Cu faţa scăldată în lacrimi, oarecum deranjat de prezenţa noastră, se uita ţintă pe un perete nou văruit, pe care nu era nici măcar o muscă.

– De ce râzi, mă? îl întreabă mă-sa, cu care se mai înţelegea în păsăreasca lui.

– Nenea cu utulari (totuna cu ochelari).

Plecăm liniştiţi din camera lui, fără să coborâm la mintea sa, el hohotind mai departe. Peste vreo săptămână, toţi trei pe divanul din dormitor, mama într-o rână, la marginea patului, ca şi mine, el în fund, la picioarele noastre, ne petreceam vremea consultând un vraf de fotografii, înghesuite într-o cutie de pantofi, majoritatea de format mic. El, dând să le mototolească, am convenit ca fiecare poză să i-o prezint mai întâi lui, cu precizarea pe cine reprezintă. Mulţumit tace, până când, brusc, izbucneşte în râs la vederea unei poze a tatălui meu:

– Nenea cu utulari!

Coincidenţă – îmi spun – şi merg mai departe. Fenomenul, însă, se repetă, independent de vârsta tatălui, de la tinereţe, pân-la bătrâneţe. Cu stupefacţie mă uit la o poză de grup, unde, pe la 80 de ani, tata, fără ochelari, cu un cap minuscul, e înconjurat de copii şi nepoţi. Cum să nu rămân trăsnit, când tata – devenit bunic şi recunoscut de nepoţel –, murise cu 30 de ani în urmă?

Citesc într-o carte de parapsihologie: „clar imagine, apărută la copiii de 2-3 ani, ce provin din aceeaşi lume, fără timp şi spaţiu, rareori peste această vârstă“.

Afirmaţie confirmată pozitiv de un conferenţiar universitar de psihologie.

Ce să mai cred, în faţa evidenţei că trăim în lumi paralele, aparent independente, având deasupra o realitate peste putinţa noastră de înţelegere? Cui să mă supun, decât unei supreme, unice, stăpâniri Divine?

De 33 de ani mă închin în exclusivitate acestei Puteri, unui atotputernic Dumnezeu, ca biet chiriaş pe Terra, hărăzit să trăiesc continuu în lumină sau întuneric, în funcţie de cele bune sau relele predominante din viaţă.

De aici şi degajarea mea faţă de „moarte“. Que sera, sera! Ceea ce mă doare mai mult e că acei cu care împărţeam traiul la bune şi rele tac, chipurile ca să nu mă gheranjeze. Ca şi cum Marea Tăcere, care „vine, vine, vine, calcă totul în picioare“, n-ar fi suficientă.

Nu aşa am procedat eu cu Fănuş Neagu sau, mai recent, cu bunul Andrei Moldovan.

Cu primul, m-am revăzut la Elias, după ce, din întâmplare, mă întâlnisem cu Stela, soţia lui: „Spune-i lui Fănuş să nu se mai vaite cu beleaua lui, că primii pe lista plecărilor suntem noi, cardiacii. Mâine îi fac o vizită, că vin la bolniţă să predau ceasornicele ce mi le-au legat de gât, să-mi dea verdictul.“

Lamentabil, c-aveau să-mi vorbească de nevoia unor şocuri electrice, pentru ieşirea din fibrilaţii. Voi fi intrat mâhnit în rezerva lui, cum nu mi-e firea, de-am simţit nevoia unor explicaţii:

– Eu aşa ceva nu fac, Fănuş, cu preţul vieţii – după care a urmat o clipă de meditaţie şi o replică scurtă:

– Bei un whisky? Vezi jos în frigider, în lădiţă, unde ţin pe blat o sticlă de „Ballantines“.

De atunci, împreună cu Grigore Traian Pop – acum şi el în găleată – îl vizitam sistematic, râzând cu voluptate de ce puteam face împreună la Craiova, până dădea peste noi Anita, fiică-sa.

– Tată, iar bei? – deşi nu exageram deloc, uneori şi cu chirurgul ce-l mai cioplea, fostul soţ al Maiei Morgenstern.

– Eu, nu, ăştia…

– N-ar fi stricat ca şi la Bellu să ne regăsim compania, pe aceeaşi ulicioară, dar, de când s-a urcat scroafa-n copac, ce mai contează?

Dar, nimic nu se pierde, totul se transformă. Brusc, intervine îngerul care tace şi face şi, pe valurile internetului, apare oferta magică: „Vând loc de veci în cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor, la 6 metri de capelă“. Greu de crezut, peste amintirile mele, după care arondismentul aleşilor confraţi şi al „Nemuritorilor“ noştri sunt plasate mai la margini. La telefon, mi se confirmă plasamentul şi câteva date importante: 5 sau 6 metri în lungime (nu pătraţi) şi preţul de 5.000 de euro. Dai un ban, dar face, nu rămâi la cheremul nimănui.

– Nu puteţi să-mi vindeţi un loc din două?

– Nu!

Cum n-aflu cu cine ar urma să împart eternitatea de la moştenitorul ce vindea în acelaşi preţ şi osemintele moşilor sau strămoşilor săi, o rog pe Nedeea Burcă să se deplaseze la ţintirim, curios să-mi cunosc vecinii, mai mult sau mai puţini sociabili.

Răspunsul îmi stârneşte râsul, firesc, cât – am spus – nu cred în moartea lumească:

– În stânga îl ai pe Duiliu Zamfirescu – atenţie: tot aşa îl chema şi pe băiatul lui, de-i ziceam Duilă –, iar vizavi pe Iulia Hasdeu.

Hopa!!! Gluma-i glumă, la nevoie şi funerară, dar niciodată batjocoritoare. Aşa că m-am îndepărtat de aglomeraţia din Bellu, împroprietărindu-mă la Ghencea 2, margine a Bucureştilor, cu mulţi pomi şi verdeaţă, săpându-se adânc, la trei nivele, adăposturi rezistente la frig şi căldură, departe de covid şi Deveselu.

Pe monument, un nume simplu, fără data naşterii şi a decesului – fiindcă nici azi nu-s dumerit de mă voi fi născut prea devreme sau prea târziu –, iar ca epitaf:

Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!

Regret că balamucul în care trăim mi-a anulat repetiţia generală a „premierei“, programată, cu gustări şi băuturi alese, ca
inaugurare a monumentului, cu vreo 20 de invitaţi, toţi unul ş-unul, convocaţi ca la terminarea facultăţii, zvârlind pălăriile, şepcile, bascurile în aer, fotografiat cu ei împreună, dar nu terminând cu „Gaudeamus igitur“, ci cântând, solo voce: „Uite-aşa aş vrea să mor/ Într-o crâşmă din Obor/ Să-mi scriu când va fi momentul/ Cu vin roşu testamentul/ Uite-aşa aş vrea să mor“.

D-aia am lăsat bani pentru cele modeste şi tradiţionale din ţintirim – nicidecum bigote –, plus o sumă binevenită pentru o paranghelie de pomină ca, după „eveniment“, bunii prieteni – dovediţi la bine şi la rău –, să fie invitaţi, ca la nuntă, într-o locantă anume, dotată cu lăutari, să le zică de foc şi inimă albastră, masă bogată, de la gustări la ciorbă de potroace. Cu voie bună să ne aducem aminte şi să râdem de multele şi măruntele petrecute în viaţă, care zboară ca fulgerul, fără să băgăm de seamă.

Breaza, 31.08.2021