Paul Chetreanu-Don

Faptul că anxietatea de moarte simt că mi-e redusă la limitele minime, îmi dă încrederea că cel mai probabil sunt în momentul potrivit al vieţii mele, deoarece anxietatea de moarte e echivalentă cu o viaţă pe care nu ai trăit-o. Din câte îmi amintesc, nu m-am simţit niciodată într-un moment nepotrivit al vieţii, sau, chiar în caz că resimţeam asta, ştiu că acţionam repede fără a sta prea mult pe gânduri. Nu poţi acţiona cu certitudine asupra unui viitor incert, dar poţi acţiona cu certitudine asupra unui rău cunoscut. Poate decizia nu va ducea neapărat la un bine, însă te va scăpa de ceea ce îţi provoca disconfort. Dai de un alt disconfort asupra căruia e necesar să acţionezi şi tot aşa ca într-un joc de domino. Cine caută siguranţe faţă de deciziile pe care doreşte să le ia, acela se va condamna amânării şi se va ancora într-o siguranţă generatoare de suferinţă. Aşa este viaţa, într-o continuă mişcare, nu se opreşte la elementele dorite de către noi, ea are un flux continuu, interminabil din trecut spre prezent, spre viitor. În viaţă e important să îţi asumi riscuri şi să te arunci cu curiozitate în necunoscut, nu să ţii cu dinţii de ceva cunoscut. Am preferat tot timpul să trăiesc o vină periodică decât un regret etern. E necesar să ne responsabilizăm în faţa scurgerii timpului. El nu se opreşte niciodată, iar dacă noi staţionăm, implicit vom pierde cel puţin propriul timp existenţial. Viaţa e un şir continuu de pierderi: pierdem copilăria, pierdem oameni, pierdem joburi, relaţii de iubire, părinţi, timp, obiective, sensuri etc. Tot ceea ce deţinem e predispus pierderii, căci însăşi structura faptului de a exista e predispusă pierderii prin caracterul morţii. Moartea nu este un aspect succesiv vieţii, ci ea se află în permanenţă într-o simbioză siameză cu viaţă. Ştii că vei muri, însă nu ştii când. Acest lucru a devenit un motto dinamizant pentru propria existenţă, care m-a ajuta tot timpul să mă depăşesc şi să mă propulsez în faţa acestei condamnări a fiinţei întru moarte. Nu cred să conteze că vei muri, acest aspect e un dat incontrolabil, ceea ce contează este ceea ce faci până când vei muri şi maniera în care ştii să pierzi în viaţă. Să reuşeşti să faci din orice pierdere un câştig, căci arta de a deveni constă în cum ştii să pierzi, pentru că a câştiga ştie oricine. Astfel, această asumare de riscuri m-a expus tot timpul unor situaţii noi în viaţă, unele nedorite, dar măcar într-o dinamică, nu într-o staţionare. E adesea greu să te pierzi dacă nu ai o destinaţie. Haosul existenţial e perpetuu în sufleul nostru, nu ştii niciodată ce va naşte sau ceea ce îţi va aduce în viaţă. Trebuie să laşi haosul să îşi exercite menirea şi să înţelegi că viaţa nu este ceva controlabil şi predictibil, ci că ea se întâmplă pe lângă noi, în timp ce credem că determinăm noi înşine aspectele existenţiale.

M-am simţit tot timpul nepotrivit timpului în care trăiesc, cred că o altă epocă s-ar fi potrivit mai mult sufletului meu, însă nu m-am simţit niciodată nepotrivit faţă de sinele meu. El a fost centru de reper la care mi-am raportat acţiunile, emoţiile sau gândurile. Asumarea de sine nu e un lucru uşor, căci datul de a fi om poate fi şi un aspect îngrozitor. Fiinţa umană se întinde de la Dumnezeu până la Satana. Atât binele cât şi răul trăiesc în noi. E greu să accepţi că eşti un defect general şi că imperfecţiunea de a exista nu ţi se datorează ţie, ci părinţilor care te-au dorit, fie voit fie nevoit, în cadrul vieţii lor. Ei sunt cei care ne-au expus acestei posibile condamnări numită viaţă. Geworffenheit-ul heideggerian (trad. aruncătură= a fi adus în lume fără voia ta) este probabil una dintre cele mai mari nedreptăţi ale vieţii, căci fiind nimic devine imposibil să întrebi nimicul ce ar decide legat de faptul de a se naşte. Pascal Bruckner abordează această temă în Copilul divin, însă tot nu poţi ajunge la o concluzie, căci percepţia subiectivă a fiinţei asupra vieţii va fi unică şi irepetabilă. Viaţa este de fapt o trecere între două nimicuri: venim din nimic şi ne îndreptăm spre nimic. Singura manieră în care poţi oarecum să combaţi această întâmplare de a exista este prin intermediul teoriei nietzscheene asupra eternei reîntoarceri a identicului, prin care reflectând asupra vieţii poţi lua decizia fictivă asupra faptului de a retrăi această viaţă încă odată aşa cum a fost ea, cu suişuri şi coborâşuri ori să te împotriveşti ei. Să transformi aşa s-a întâmplat să fie cu aşa am decis să fie, retrăind acelaşi aspecte existenţiale într-o manieră asumată nu întâmplătoare: „Das war das Leben? Dann nochmal!“ (trad. „Aceasta a fost viaţa? Atunci încă o dată!“ – F. Nietzsche).

Dacă ar fi să răspund acestei teorii aş fi în dificultate. Raţional, cred cu tărie că aş spune un NU vieţii şi consider că a procrea este o greşeală având în vedere spre ceea ce simt că se îndreaptă omenirea, această robotizare şi tehnologizare a fiinţei umane. Cred că e greşit să expui o fiinţă nevinovată acestui travaliu existenţial fără ca ea să fie în cunoştinţă de cauză. Dacă privesc faptele din viaţa mea, aş putea spune că ceva din mine e contradictoriu. Ştiu că fiinţa e o contradicţie continuă, însă faptele existenţiale par să mă trădeze. Faptul că am scăpat unui atentat suicidar în tinereţe şi faptul că am procreat şi am un copil, de care mă bucur, preţuind fiecare moment cu el, arată contrariul perspectivelor şi credinţelor mele legate de viaţă. De asemenea, mi-am preocupat mult viaţa cu posteritatea vieţii mele, cu ceea ce vreau să las în urmă: manuscrise, casă memorială, obiecte şi altele. Oare nu e asta o dorinţă inconştientă a unui soi de nemuriri? Există oare o forţă a fiinţei corelată cu instinctul de supravieţuire care atunci când nu îţi mai doreşti această viaţă se activează şi munceşte neverosimil împotriva dorinţelor şi perspectivelor tale raţionale? În cazul meu, aş putea observa această forţă pe care nu mi-o pot neapărat defini, însă e clar că erupe ipocrizia din ceea ce cred şi faptele pe care le întreprind, pare ca un soi de neasumare a faptului că trăiesc şi o asumare a faptul că voi muri.

Aşadar, dacă aş avea dreptul să decid dacă să mă nasc, aş răspunde cu un NU categoric, însă dacă aş fi gata născut aş răspunde cu un DA retrăirii acestei vieţi pe care am  avut-o până acum.