Alexandru Jurcan

Atât de mult m-a bucurat întrebarea referitoare la ora perfectă a vieţii mele! Cum de nu mi-am pus până acum problema? Răspunsul nu cunoaşte vreo ezitare. Mi-e clar momentul… Anul 1990, aprilie. Abia aşteptasem să pot călători. Paşapoarte, cozi la vizele de tranzit, apoi marea desprindere. Belgrad, Veneţia, Paris. Voiam să ajung pe podul Alexandre III, să privesc Sena, să respir libertatea visată, să dau un alt sens livrescului. Şi iată-mă acolo, într-o magică frenezie, absolut inconfundabilă. Elevii mei recitau Chanson de la Seine de Jacques Prévert. Acum era rândul meu să rememorez versurile, în prezenţa glorioasei ape…elle se la coule douce, le jour comme la nuit… Nu ştiu cât am stat pe pod, cu rucsacul în braţe, în care se afla slănină de la ţară şi pâine din Ciucea, realizând că distanţele au fost abolite, că ieşisem teafăr dintr-o colivie toxică.

Dacă mi-aş retrăi viaţa cu toate fericirile şi nefericirile ei? Da, dacă aş fi conştient că o repet, altfel nu văd sensul. Da, dacă aş putea schimba câte ceva, pe ici pe acolo… prin punctele esenţiale! Voi fi întrebat: ce anume? Ajung la cele scrise mai sus: să fi putut călători mai devreme, fără restricţiile comuniste. Numai plecările îmi subliniază valoarea locului în care trăiesc şi din care n-am vrut niciodată să plec definitiv. Ştiam de la Blaga că „drumul tău nu e-n afară/ căile-s în tine însuţi“, iar recitindu-l pe Aurel Dumitraşcu am înţeles că „un scriitor care-şi părăseşte patria şi patria limbii e un non-sens, e una din formele posibile de ratare“.