a9

Ovidiu Pecican

Letopiseţul unguresc:
urme noi

          Printre eseurile şi discursurile circumstanţiale adunate de Ioan-Aurel Pop în volumul Transilvania, starea noastră de veghe (Cluj-Napoca: Ed. Şcoala Ardeleană, 2016, 300 p.), «Maramureşul… intrând pe furiş la moldoveni». Reflecţii pe marginea unei idei de unire românească din secolul al XVI-lea reţine atenţia prin valoarea mărturiei istorice pe care o discută. El pune în valoare un fragment din raportul „Despre starea de-acum a Cămării Sării Maramureşene, după cercetarea făcută de comisarii majestăţii regeşti Blasius de Petro­varadin, prepozit de Jazó şi Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetăţii Sáros, în luna septembrie a anului Domnului 1547“. Textul raportului se găseşte în Hofkammerarchiv la Viena şi chiar dacă din documentele referitoare la teritoriile locuite de români s-a publicat raportul comisarilor imperiali habsburgici referitor la Transilvania – în Călători străini despre ţările române, vol. al II-lea –, autorul studiului de faţă are meritul de a stărui cel dintâi asupra acestui alt text-sursă.
În fragmentul discutat se vorbeşte despre afirmaţia românilor maramureşeni că munţii dinspre frontiera cu Moldova le-ar aparţine, în virtutea deciziei luate de regele Ludovic de Anjou în adunarea generală de la Bács. Comisarilor le apare ca neverosimilă această afirmaţie „… deoarece acei munţi şi acele păduri … sunt la hotarele Moldovei şi Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestăţii regeşti decât persoanelor private…“. Acesta, se spune, este cazul ţinutului din împrejurimile oraşului Hust, fapt care pare să facă neverosimilă afirmaţia românilor cu privire la dreptul lor de proprietate.
Ioan-Aurel Pop are dreptate să socotească preocuparea comisarilor imperiali pentru afirmarea calităţii de proprietari ai munţilor respectivi drept dovada indirectă a unei stări tensionate între suveran şi românii maramureşeni care îşi clamau posesia. Dar consideraţiile care urmează ale celor doi autori ai raportului din 1547 sunt de o importanţă bine subliniată, atestând temerile existente printre reprezentanţii puterii la adresa românilor din regiune: „De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureş sunt români, şi deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie şi la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiş la moldoveni, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [= Ungaria habsburgică] (subl. O. P.)“.
Ideea nu este necunoscută. Ea apărea într-un fragment celebru scris pe la jumătatea secolului al XVII-lea – deci peste un secol de la conceperea raportului discutat aici – de Simion Dascălul, care afirma că a folosit un Letopiseţ unguresc. Acolo se spunea că „… ungurii, … socotindu că [românii, – n. O. P.] de să vor plodi şi să vor înmulţi, ei să vor întări şi cândai să nu li să prilejască vreo price cu dânşii, … mai apoi să nu le fie a piierde şi crăiia“. Este de crezut că atât comisarii imperiali, cât şi Simion Dascălul au preluat ideea din acelaşi izvor. Compilatorul cronicii Moldovei care a continuat efortul reconstitutiv al lui Grigore Ureche îşi numea sursa, cum s-a văzut, menţionând că era vorba despre o cronică maghiară. Datorită raportului avem un fragment care trebuie să fi fost destul de apropiat de textul din care însărcinaţii împăratului de la Viena şi-au luat informaţia. În originalul latin el suna astfel: „Nam/ cum incole comitatus Maromarusiensis maxima ex parte/ Walachi sunt, et cum Moldavis lingua et religione ac mori/bus conveniant, periculum est ne iste comitatus Moldavis/ ut fit paulatim subintrantibus, cum tempore aliquo casu a/ Regno alienatur“.
Fragmentul se dovedeşte preţios nu doar fiindcă el confirmă că textul astăzi pierdut al acelui Chronicon Hungarorum era conceput în limba latină, fiind databil anterior anului 1547, ci şi că situaţia la care se referă viza Maramureşul românesc şi legăturile lui cu Moldova. Dacă Letopiseţul unguresc a fost alcătuit, cum am susţinut în 2012 într-o monografie despre această scriere astăzi dispărută, pe la mijlocul secolului al XIV-lea, el se lega nemijlocit de trecerea lui Bogdan de Cuhea şi a oamenilor lui în fosta „marcă“ a lui Dragoş, gravă punere în pericol a integrităţii statului ungar medieval. Pentru prima oară, ideea consemnată de Simion Dascălul îşi găseşte confirmarea într-un document oficial.