MIRCEA MOŢ: SFATUL LUI CEHOV

Referindu-se la recentul său roman, Cântecul păsării de plajă (Polirom, 2021), Tudor Ganea îl pomenea nu întâmplător pe Cehov, al cărui sfat referitor la „prezentarea corespunzătoare a problemei“ tânărul prozator mărturisea că l-ar fi urmat. Mai exact: „Urmând sfatul lui Cehov, sper că am prezentat problema aşa cum trebuie“. Şi adăuga: „La asta se mărgineşte ambiţia mea: buna prezentare a problemei“. Mărturisirea cred că trebuie înţeleasă în ultimă instanţă ca asumare de către prozator a unei probe extrem de dificile, ce ţine de confruntarea cu o realitate pe care nu este deloc dispus să o trateze prin modalităţile romaneşti specifice realismului magic, cum s-a spus de altfel şi cum a procedat anterior.

Autorul are în atenţie spaţiul unei semnificative margini, limită a civilizaţiei şi în egală măsură a umanului. Marginea şi periferia nu admit omenescul, iar bestialitatea rămâne modul de a trăi al unor indivizi ce acţionează numai din instinct. Din instinct îl ajută Ainur pe Ecosal să o spânzure pe căţeluşa Lesi, din acel impuls primitiv, care nu poate fi explicat raţional: „Îl ajutase pe Ciprian Ecosal s-o spânzure pe Lesi dintr-un impuls primitiv, căruia nu i se putuse opune şi căruia nici acum, după atâţia ani, mintea sa nu-i poate găsi o justificare limpede (…) Pur şi simplu acţionase din instinct. Se trântise peste Ciprian Ecosal din pornirea sinceră de a vlăgui trupul spânzurat al căţelei. De a stoarce viaţa din ea“. Este, aşadar, spaţiul plajei, dar aceasta nu promite bucuria desfătării trupului, ci rămâne fâşia dintre un univers al terestrului, dar cu forme în vizibilă degradare (un cartier sordid), şi unul care contează, ca să-l parafrazez pe un poet, ca univers al mării, al neaşezării de veci a materiei. Un asemenea spaţiu legitimează demersul lui Tudor Ganea, care suprasolicită evident tot ce ţine de realism (Marius Chivu este îndreptăţit să vorbească de un „roman realist murdar“), până când perspectiva realistă începe să devină agresivă. Realitatea nu este sacrificată (autorul nici nu face însă nişte concesii mimesisului), dar apropierea de neverosimil este vizibilă şi ţine de atitudinea programatică a autorului.

Oamenii unui asemenea spaţiu sunt surprinşi într-o relaţie semnificativă cu moartea, a lor şi a celorlalţi. La un consult medical, tătarului Ainur i se descoperă o excrescenţă care i-ar putea fi fatală. Ainur nu-şi poate rememora existenţa, precum celebrul personaj care, în faţa morţii, este chinuit de întrebarea dacă a trăit sau nu autentic. Trecutul personajului este relatat de naratorul care adoptă, cu unele nuanţe, perspectiva naratorului din tipul de roman realist. Diagnosticul marchează existenţa bărbatului de cincizeci de ani, dar din alt unghi. Din acea zi, el intră „în civilizaţia tumorilor“, asociată ingurgitării oricăror alte alimente decât a celor având forma ghindei: „Le dibuia (tumorile, n.n.) în toate formele rotunjite din jurul său, indiferent de dimensiune, însă celor mai multe le găsi corespondenţele maligne în mâncare“. Dieta lui înseamnă „eliminarea din alimentaţie a nucilor, fasolei, mazării, chiftelelor, cârnaţilor şi se desăvârşise prin excluderea tuturor alimentelor cu forme convexe. Adică, printre multe altele, toate fructele şi legumele în starea lor brută, neprelucrată“. Redus la instinct, Ainur are ambiţia orgolioasă a procreării, un alt mod de a domina şi de a se impune, şi nu o poate face decât la modul animalic. Când el se duce în garsoniera de alături pentru „împerechere“, soţia sa „dădea sonorul televizorului încet. Aceea era modalitatea prin care îşi asigura cadrul în care putea desluşi sunetele împerecherii ce culminau cu urletul extatic pe care Ainur îl elibera în momentul orgasmului“.

Copilăria însăşi este degradată într-un roman în universul căruia desenul, cu creta, nu are şanse de a exprima naivitatea şi puritatea unui copil, eşuând într-o pornografie marcată de amprenta acestui realism violent, in secvenţe imposibil de transcris. Detaşarea uşoară a autorului reţine atenţia: „Coincidenţa a făcut ca în ziua următoare vremea să se încălzească. Timp de trei săptămâni un val de căldură a lovit sud-estul ţării, de parcă falusurile lor colorate şi-ar fi punctat transcrierea notelor muzicale ale unei incantaţii şamanice cu efecte imediate în meteorologie, aşa cum, peste mai puţin de un deceniu, Ainur avea să interpreteze şi eclipsa de soare în spiritul semnului divin al încununării sale ca rege al cartierului“. În fond, Doagă transcrisese „partitura marşului triumfal al patriarhatului FZN-ist, iar Ainur îi adăugase diezii şi bemolii“!

Limbajul trădează şi el promiscuitatea lumii romaneşti, în care expresiile injurioase devin cât se poate de fireşti: „Îl mai auzise şi pe Doagă folosind-o. Îl auzise şi pe tatăl său şi era sigur că şi mama lui o folosea pe ascuns. Întreaga familie Doagă acţiona sub zodia impulsului de a tranşa lucrurile rapid, imbold ce îşi găsise supapa de refulare prin acea expresie injurioasă“ .

În acest univers, Bairam rămâne o prezenţă insolită, în conturarea căruia Tudor Ganea dovedeşte aceeaşi detaşare şi plăcere a jocului. Stăpân al unor măgari pe care îi adăposteşte cu el în bordeie, Bairam îşi bate măgarii „iar felul demn în care era purtat în galop printre blocurile din cartier îi dădea aparenţa unui luptător roman dintr-un car de luptă. Numai că, spre deosebire de cavaleriştii antici, Bairam renunţase la greutatea armurii şi optase pentru o ţinută edenică. Aşa îi plăcea lui să patruleze din când în când: gol puşcă (…) Galopurile sale exhibiţioniste împărţiseră cartierul în două tabere: cei amuzaţi, care-l credeau un clovn inofensiv, şi cei dezgustaţi, pentru care obscenitatea acelui om al străzii nu avea nimic de râs, ba din contră, era periculoasă“.

O secvenţă a romanului cred că merită toată atenţia prin felul în care promite semnificaţii simbolice, pulsând cu discreţie în substanţa realistă a cărţii. Este vorba de intenţia lui Ainur de a plonja în marea cu leşurile oilor înecate: „Jos, sub picioarele sale pline de varice, apa era acoperită de cadavre de oi. Mica insulă de leşuri venise din larg pe nesimţite şi îşi oprise înaintarea în protuberanţele de beton ale digului (…) Stătea, mare şi gras, pe marginea braşului de beton şi privea hoiturile (…) Din marea de blănuri, burţi şi copite ţepene se ridica um miros pătrunzător de animal ud, pe care briza îl plimba pe plajă, îl sui pe faleză şi-l împrăştie prin tot FZN-ul“. Se pare că purificarea prin îmbăierea ritualică îi este refuzată lui Ainur. După cum apa aceasta nu poate fi asociată nici lichidului amniotic, promiţând naşterea. Ainur ezită să se arunce în mare, dar oricum nu mai contează. Miresmele morţii s-au revărsat deja peste periferie.

Şi totuşi, cântecul păsării de plajă! Onuţa împlinise 14 ani când primeşte „un fluier în formă de pasăre. Onuţa umpluse cu apă acel recipient din lut modelat ca un guguştiuc şi suflase în el de-a lungul unei veri întregi. Fericită de sunetele păsăreşti ce răsunau din fluierul în care bolborosea apa, mica bărăcană îşi surprinsese părinţii cu o nouă expresie pe care o putea articula corect – adăugând-o astfel la cele puţine pe care putea să le exprime cât de cât inteligibil: cip cirip! Astfel, pasărea de apă se dovedi a fi o mică ustensilă logopedică cu ajutorul căreia Onuţa nu se mai putu opri din turuit cip cirip-urile pe care le exclama non-stop, lovită de o surescitare care ajunse în scurt timp să-i exaspereze pe locuitorii din barăci, asemenea mieunăturilor mâţelor ce le stricau nopţile“. De aici, în roman se insinuează ideea unei purităţi refuzate, maculate (Onuţa Nespălata), pângărite, care are dreptul doar la cântecul artificial al unei păsări de lut achiziţionată de la un bâlci, imitând prin cip cirip-uri cântecul care nu-şi găseşte loc în acest univers.

Într-un dialog cu Marius Chivu, Tudor Ganea afirma la un anumit moment că proza realistă este proză adevărată. Romanul Cântecul păsării de plajă susţine pe deplin această afirmaţie!