ALICE VALERIA MICU: LINIŞTEA CUVINTELOR ALBASTRE

Ionuţ Ţene aduce în faţa noastră volumul Solitudini. 100 de poezii (Editura Ecou Transilvan, 2021) ce pot fi încadrate în două maniere poetice distincte. Una, preponderentă în cele 131 de pagini, în care, prin conjugarea figurilor de stil cu noţiunile abstracte, mesajul e difuz şi receptarea e racordată la aparatul de decriptare al fiecărui cititor, şi una mai puţin reprezentată, însă percutantă, concretă şi actuală.

Autorul cultivă îndelung metafora şi oximoronul, asocierea paradoxală a doi termeni contradictorii în căutarea efectelor de expresivitate. El nu încearcă să împace clasicele contrarii, ci dă aparent ireconciliabilului o şansă de supravieţuire în spaţiul poemului, unde autorul e stăpân absolut şi propune o reevaluare a elementelor, a poziţiei lor în schemele unanim acceptate. Cum tăcerea are sens mai ales în contextul rostirii, iar lumina alături de întuneric, poetul le conjugă în poemele sale, chiar dacă uneori redundant, nu doar prin complementaritatea contrariilor, ci chiar prin abundenţa procedeului în cadrul volumului.

Pe neaşteptate, Ionuţ Ţene simte că infailibilitatea estetică a figurilor de stil, puterea lor de reverberaţie, păleşte în faţa sfintei cuminţenii, a relatării curate, dezbrăcate de abundenţa podoabei poetice şi o utilizează parcimonios. În acel moment de graţie al firescului se naşte, cu adevărat, poezia sa, când atitudinea militantă a jurnalistului face rocada cu lamento-ul poetului însingurat. Din imersiunea aceasta în realitatea imediată se naşte o poezie socială, fără vreo imixtiune ideologică, în care vocea poetului e contemplativ-revoltată, constatând decăderea din dimensiunea anterioară. În poeme ca Pantera neagră, Lacăt pe parcul copiilor, Ordonanţă, Pandemie, Stare de urgenţă, Dragoste în vreme de coronavirus, poetul îşi subordonează tehnica poetică inspiraţiei, revoltei, mâhnirii şi transformă banalitatea anodină a notaţiei într-un buletin de ştiri citadine cu străzi pustii şi o umanitate dezarmată, ce a abandonat în grabă legăturile fireşti. „Băiatul care nu vorbeşte/A căzut în mijlocul războiului nevăzut/Lacătul greu nu înţelege tristeţea/A închis parcul din colţul străzii/Toboganele şi rotativa sunt interzise de politicieni/Ca ciocolata înainte de supă/Băiatul vede poliţiştii grăbiţi/Care vânează în haită/Lupii din cărţile cu poveşti ale copilăriei/Dreptul la joacă amanetează cumplit amintirile/Copiii îşi vizitează clandestin bunicii/Hoţii şi vardiştii au devenit istoria asfaltului/Care sare şotronul/Desenat cu clor/Nu mai ştiu dacă este zi sau noapte şi lună// Ochii băiatului sunt mirarea viitorului/Care nu va mai veni/Vorbele lui respiră tăcerea spălată de lacrimi/Acum înţeleg liniştea cuvintelor albastre/Din privirea lui/Şi pământul din pieptul ce bate de frică/Inima curajoasă a nevinovăţiei“ (Lacăt pe parcul copiilor). Sunt aici poeme în care Ionuţ Ţene îşi arată forţa scriiturii, autentică, sinceră şi care deschid, cred, o nouă etapă în parcursul său poetic.