DAN GULEA: TOT MAI LA SUD

Deja o individualitate, cel puţin după precedentele monografii, a lui Daniel Puia-Dumitrescu (2013) sau după volumul „par lui-même“ antologat de Călin Vlasie şi Ion Bogdan Lefter (2018), Cenaclul de Luni este în cea mai recentă relatare (Cosmin Ciotloş, Cenaclul de Luni. Viaţa şi opera, Bucureşti: Pandora M, 2021, 464 p.) un adevărat personaj, absent din recentele istorii literare – să le numim generaliste.

Un personaj, aşa cum spune subtitlul („viaţa şi opera“) ce trimite la o coborâre în timp (caracteristică istoriei literare), la o reconstruire a epocii, a anilor 1980, la ce a fost şi cum a fost; punctul de vedere, perspectiva este adesea schimbată: când înainte de epoca debutului, cu incursiuni spectaculoase în laboratoarele unor poeţi precum Traian T. Coşovei sau Mariana Marin, când prin situări dincolo de 1990, apropiindu-se adesea de prezentul cel mai palpabil.

Astfel, principalul merit al lui Cosmin Ciotloş constă în descrierea Cenaclului ca pe o sumă de personalităţi, care conferă din capitalul lor simbolic întregului şi nu „împrumută“ de la acesta; personalităţi care compun un personaj ce evoluează într-o intrigă spectaculoasă, cu înfruntări, puneri în scenă, suspans şi mister. Un tribut, se va spune imediat, al alonjei mateine a autorului, care a debutat cu Elementar, dragul meu Rache (2017), modalitate de a concepe literatura (mai precis: critica şi istoria literară) ca pe o naraţiune cu toate aceste elemente.

Astfel, nu lipsesc înfruntările sau „duelurile“, de pildă când este vizitat arealul echinoxist; protagonişti: Ion Mureşan & Marta Petreu. Capitolul „Commentarius perpetuus“ stabileşte o astfel de opoziţie, unde felul în care Marta Petreu îl citeşte pe Ion Mureşan este explicitat de critic, demonstrându-se, într-unul dintre cele mai clare capitole ale cărţii, atitudinea de tip sofist a autorului Cărţii de iarnă, prelungită de la debut până în prezent: „pentru Mureşan, componenta aşa-zicând orfică, oraculară (de care, laolaltă cu comentatorii săi, face caz) e un simplu derivat al unui sistem complex de paralogisme“. (Pe urmele Martei Petreu, din teza Jocurile manierismului logic, 1995, sofismele lui Ion Mureşan ar putea deschide discuţia despre natura sofismului în poezia noastră, contrapondere a lecturii inefabilului). Mai mult, pornind de la titlul cărţii de debut a Martei Petreu, Aduceţi verbele (1981), este loc pentru o scurtă istorie a titlurilor volumelor de poezie din literatura noastră, ce apasă încă o dată pe o individualitate a frondei: titlurile cu verb sunt rare, într-o lume în care se descrie sau (se) califică, la modul generic.

Se ridică astfel şi problema relaţiei gen-specie: până unde este Cenaclul de Luni? Care este teritoriul său? Cu acest tip de întrebare se vizează în primul rând interpretarea restrictivă, printr-un soi de „ideologie izolaţionistă“ (de la Săptămâna citire), demantelându-se prejudecăţile despre „distanţa simbolică“ de care o parte a receptării ţine să vorbească în cazul „excentricilor“, al celor din alte centre (universitare sau culturale) în afara capitalei. Cenaclul de Luni nu este o perspectivă „sudistă“, ci, cu o vorbă a lui Stanley Fish, o comunitate de lectură, aşa cum argumentează Cosmin Ciotloş în bolgiile teoretice ale cărţii sale. O comunitate unde nuanţele sudice se intersectează, dacă nu se suprapun, de pildă, cu cele echinoxiste sau cu cele „maşscriiste“ – deşi Ciotloş nu apasă pe această dimensiune teoretică, a denumirilor de şcoală, cu toate că Bodiu sau chiar Muşina (două referinţe constante în acest tom) ar putea fi analizaţi prin dictonul „ca şi cum (m-) aş scrie“/ „maşscriist“ al grupului de la Braşov.

Cât despre „situaţia teoretică“ a generaţiei, exemple din lucrări clasice alimentează permanent portretele şi naraţiunile, de la citatul Andrei Bodiu, cu Direcţia optzeci în poezia română (2000), la Mihail Vakulovski, cu Portret de grup cu „generaţia 80“ (2002), sprijinindu-se şi pe Gheorghe Perian (Scriitori români postmoderni, 1996) sau pe Alexandru Muşina, Paradigma poeziei moderne (2004). De aceea, o afirmaţie precum „imaginea generaţiei optzeci ca generaţie cu alură teoretică devine caducă“, în contextul oral pe care îl poate releva presa timpului, arată o disjungere, la care aş mai adăuga un exemplu sau două: dacă ar fi să ne referim la creatorii de concepte de istorie şi teorie literară, trebuie menţionaţi Mircea Cărtărescu, cu postmodernismul din Postmodernismul românesc (1999) – masiv citat, şi Ion Bogdan Lefter, cu neomodernismul, parte a unor evaluări ce rescriu o succesiune a epocilor culturale.

După ce purgatoriul lui Eugen Barbu de la Săptămâna şi-a spus cuvântul prin macularea după orar a personalităţilor lunediste, cu angrenarea unor resurse până la urmă uriaşe în faţa unor tineri scriitori, fie aflaţi şi la al doilea sau al treilea volum (parte pe care monografia lui Puia-Dumitrescu nu a atins-o), partea a treia a cărţii lui Ciotloş, „Situaţii tactice“, cuprinde cele mai spectaculoase episoade de „intrigă a criticii“.

De exemplu, capitolul de-a dreptul balzacian dedicat lui Traian T. Coşovei face o serie de lecturi paralele prin volumul tatălui, poetul Traian Coşovei, cel care a scris un Cântec să crească băiatul (1959). Este o probă pentru conceperea unei „alchimii complicate, în care trăitul şi formularea lui trebuie echilibrate după legităţi care variază de la o situaţie la alta, păstrând întotdeauna loc pentru o uncie de hazard“.

Deşi avem de-a face cu o generaţie clasică, pentru care ar putea fi stabilite o serie de ediţii critice, Cosmin Ciotloş nu poate apela la acestea, pentru că sunt, de fapt, inexistente. Astfel încât e nevoit să le alcătuiască el însuşi (în principal, bazându-se pe arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române), descriind sute de pagini de manuscris (inclusiv marginalia) la faimosul 1,2,3 sau… (1980) de Traian T. Coşovei, comentând o serie de inedite dinaintea afirmării, datate 1977, la Mariana Marin. Analiza pe text, identificarea „laboratorului“ este o constantă a lui Cosmin Ciotloş; astfel, la Marta Petreu se discută despre diferenţele dintre publicarea în revistă şi cea în volum a textului, care constau, de pildă, în absenţa „spaţiilor separatoare“ la prima publicare, din periodic, precum şi în rescrieri sau reformulări, cu scopul coerenţei.

Dar cea mai specială incursiune în laboratorul unui scriitor se face sub pecetea tainei. E vorba de interpretarea lui Alexandru Muşina, prin prisma unui exemplar din volumul de debut, Strada Castelului 104 (1984), adnotat de un „poet lunedist de primă mărime“, al cărui nume „contează mai puţin“. Este aici un work in progress, pentru că „aceste însemnări suplinesc parţial golul lăsat de imposibilitatea de a face […] o veritabilă critică genetică“. Principalele idei ale adnotărilor vizează captarea unor ecouri în versurile lui Muşina, ele rezonând, dintr-un motiv sau altul, cu diferite poetici ale congenerilor; este o desfăşurare în principal lunedistă din care lipseşte tocmai numele lui Romulus Bucur.

Construit din secvenţe publicate anterior (de pildă, capitolul despre Romulus Bucur, cunoscut din 2019, cel despre Levantul bazându-se pe ediţia adnotată de Cosmin Ciotloş din 2016, iar o introducere despre „Viaţa şi opiniile Cenaclului de Luni“, apărută din 2018), Cenaclul de Luni. Viaţa şi opera este reconstrucţia unui mediu, ţinând cont de evoluţia scriitorilor – de felul în care unii au confirmat, alţii nu, iar cele trei părţi ale cercetării stabilesc filiaţii, clasamente şi ecouri ordonate piramidal. O dovadă a acestei ordini este capitolul despre „uitata Ileana Zubaşcu“ („Un precursorat iluzoriu“), care înseamnă demolarea peremptorie a unui mit, întreţinut dinspre latura păşunistă sau păunesciană – potrivit căruia generaţia optzeci ar fi fost anticipată de placheta Întru totul (1978), unica plachetă a acestei autoare; dintre vocile care susţin această primordialitate: Ion Zubaşcu (fratele, de asemenea poet afirmat la „Flacăra“ lui Adrian Păunescu), Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Gellu Dorian.

În clasamentul lui Ciotloş (care începe cu Traian T. Coşovei şi se încheie cu Levantul) vin, într-o serie de minimonografii „la zi“, Mariana Marin (pornind de la ineditele amintite), Romulus Bucur (şi confesiunea din Opus Caementicium, 2015), Florin Iaru şi provocările sale, Ion Stratan (mai ales cel retras, de după 1990), Bogdan Ghiu (o poezie „formalizată teoretic“, discutată în sine, fără alte referiri la imaginea lumii, de pildă, a lumii ca traducere sau transliterare), Ion Monoran şi postumitatea sa, Viorel Padina (de unde descinde un Cristian Popescu), Daniel Pişcu (cel care scrie „ca şi cum Cenaclul de Luni nu s-ar fi desfiinţat niciodată“).

O cercetare clasică despre o operă clasică, reconstituirea unui paradis aflat, precum orice tărâm de acest fel, întotdeauna în trecut.