MARTA PETREU: IUNIE – ÎN ÎNSEMNĂRI DISPARATE

Eminescu. „Joi, 15 / 27 iunie 1889. „Pe la 6 ore a venit Stemill şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Şuţu (Strada Plantelor, Bucureşti) de o embolie.” „Duminecă, 18 / 30 iunie 1889. Ieri, sîmbătă în 17 / 29 iunie ‘89, pe la 5 d.m., serviciu funebru în biserica Sf. Gheorghe Nou pentru Eminescu. Eminescu în coşciug deschis, desfigurat de nu se mai cunoştea, numai sprîncenele negre îl aminteau. Era de faţă în Biserică Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti, N. Mandrea, Anicuţa, eu, Stemill (director în Ministeriul Cultelor) şi o lume de şcolari şi studenţi. Pe coşciug vreo 6 coroane enorme: de la Academia Română, de la Presa română, de la «Constituţionalul», de la «Naţionalul» (conservator), de la Societatea studenţilor «Unirea» şi de la amici (aici şi eu). / Apoi pe jos prin boulevard, Calea Victoriei, la Cimitirul Bellu. Lascăr Catargiu a urmat pe jos pănă la Calea Victoriei, noi (eu, Teod. Rosetti, Mandrea, Anicuţa, Stemill, Laurian etc.), pănă la Bellu. Nimeni din familia lui. Au vorbit la Biserică nebunul şi ticălosul indiscret de Gr. Ventura (nepoftit), apoi la Universitate, Laurianu şi studentul Calmuschi (bine), iar la cimitir dr. Neagoe.”

(Titu Maiorescu, Opere, II. Jurnal, Volumul II: 1883-1889, text stabilit, traducere, note şi comentarii de Ana-Maria Dascălu şi Bogdan Mihai Dascălu, ediţie revizuită de Adina Dragomirescu, revizuirea textelor în limbi străine de Gabriel Danţiş, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române, 2017)

*

Cioran. „Paris, 20 iunie [1995]. A murit Cioran. Ar trebui să spun: în sfîrşit?” „Paris, 22 iulie [1995]. Simone [Boué] mi-a povestit ultimele clipe ale lui Cioran. Nu-l mai părăsea, şi totuşi s-a nimerit să nu fie lîngă el în clipa morţii. Se întorsese acasă pentru o urgenţă, abia ajunsă, a fost rechemată la clinică. Cioran avea ochii închişi. Şocul a fost teribil pentru ea în faţa chipului fără privire. Nu l-a recunoscut, într-atît îl distrusese boala. Privirea, rămasă frumoasă pînă la sfîrşit, ascunsese ravagiile trupului. Cu ochii închişi, nimic nu mai rămăsese din ce fusese Cioran. Simone se duce la cimitir în fiecare zi, ea care nu mergea niciodată în astfel de locuri. Ar dori să fie singură lîngă el, să se reculeagă, să evite lumea, dar ea întîlneşte mereu pe cineva, şi găseşte întotdeauna flori proaspete pe mormînt”.

(Sanda Stolojan, Ceruri nomade. Jurnal din exilul parizian. 1990-1996, traducere din franceză de Micaela Slăvescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999)

*

Solstiţiul de vară. În 21, alteori în 22 iunie (în funcţie de locul Terrei pe orbita sa în jurul Soarelui), are loc solstiţiul de vară, adică, pentru noi, ziua cea mai lungă şi noaptea cea mai scurtă a anului. În mod absolut, solstiţiul, ca începutul verii calendaristice, este şi momentul cînd vara se întoarce spre iarnă, deci începutul „iernii astronomice” – semnificaţie exploatată literar în Lumea în două zile de George Bălăiţă.

*

„Vă ordon: Treceţi Prutul! Istoric vorbind, ziua de 22 iunie 1941 este data la care România, prin ordinul dat de conducătorul statului, mareşalul Ion Antonescu: „Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!”, a intrat în cel de al Doilea Război Mondial, alături de puterile Axei. Scopul iniţial al intrării în război a fost eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub stăpînirea URSS. Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial. România a pierdut pe cele două fronturi 800.000 de soldaţi şi ofiţeri.

*

Pogromul de la Iaşi, 28-29 iunie 1941. Semnalul evenimentelor a fost dat, după cum citim în Cartea neagă a lui Matatias Carp, în 28 iunie orele 10 dimineaţa, în cartierul Tătăraşi. Semnele neliniştitoare au apărut însă cu cîteva zile înainte (26, 27 iunie), cînd cetăţeni români de origine evreiască au fost victime ale unor incidente, oraşul s-a umplut de afişe care instigau la agresiune contra evreilor, mulţi români au părăsit oraşul, iar casele românilor au fost marcate cu cruci. După aceeaşi sursă, în genocidul de la Iaşi au fost implicate mai multe instituţii (armata română, armata germană, poliţia română, jandarmeria, legionarii ca inşi izolaţi – ca organizaţie, erau în  ilegalitate imediat în urma Rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941), uneori şi civili. După istoricul Jean Ancel, „Pogromul contra evreilor din Iaşi a fost executat la ordinul explicit al lui Ion Antonescu, care a ordonat să fie evacuaţi din oraş toţi evreii şi să fie lichidat fără milă orice evreu care va deschide foc contra soldaţilor români şi germani”; acest ordin a fost dat în 19 iunie 1941 şi reiterat telegrafic în noaptea de 28 spre 29 iunie 1941. La aceste ordine, s-a adăugat acela dat de Siguranţa statului, în 27 iunie 1941, către comandamentul poliţiei din Iaşi, prin care se cerea „percheziţionarea amănunţită şi riguroasă a locuinţelor şi populaţiei evreieşti”, în căutare de arme.

Mai multe indicii indică premeditarea acţiunii: astfel, cu o săptămînă înainte de noaptea fatală, tineri evrei rechiziţionaţi de primărie au fost puşi să sape gropi mari în cimitirul evreiesc, mai scrie Jean Ancel; iar în zilele premergătoare ale acestui eveniment funest, unii evrei au fost avertizaţi de cunoştinţele lor români să părăsească oraşul. În seara de 28 spre 29 iunie, evreii au fost adunaţi din casele lor şi închişi în sediul Chesturii din Iaşi, iar începînd cu orele 23, masacraţi. În ziua şi noaptea  următoare, supravieţuitorii au fost masaţi în trenurile morţii, două la număr, şi anume, peste 150 de oameni în cîte un vagon cu capacitatea de aproximativ 40; trenurile care au pornit, în noaptea de 29 spre 30 iunie, unul spre Podul Iloaiei, altul spre Călăraşi. Dintre cei îngrămădiţi în vagoane, cei mai mulţi au murit prin lipsă de oxigen şi prin deshidratare.

Sursele româneşti vorbesc despre 1000, altele despre 4000 de victime. Keith Hitchins, în România. 1866-1947, consemnează 4000 de victime. Jean Ancel scrie că „cel puţin 12 000 de evrei au fost masacraţi în pogrom”, iar alteori vorbeşte despre 15 000 de morţi în acest genocid.

Un roman despre această atrocitate ce depăşeşte închipuirea este Kaput de Curtio Malaparte. Naraţiunea Grădina Paradisului de Eugen Uricaru prezintă în registru romanesc prologul acestei crime de masă.

La 80 de ani de la aceste fapte atroce, să ne gîndim la cei pieriţi în pogromul de la Iaşi cu o părere de rău şi o compasiune la fel de mari cum ne gîndim la victimele pierite la Canal.

(Apud: Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România în timpul dictaturii fasciste, II, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Diogene, 1996; Keith Hitchins, România. 1866-1947, traducere de George G. Potra şi Delia Răzdolescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004; Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, II, partea a doua, 1933-1944, traducere de Carol Bines, Bucureşti, Editura Hasefer, Yad Vashem, 2002; Adrian Radu-Cernea, Pogromul de la Iaşi. Depoziţie de martor, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002;  Enciclopedia istoriei politice a României. 1859-2002, elaborată sub redacţia lui Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Institutului de Relaţii Politice şi Relaţii Internaţionale, 2003; Istoria României în date, coordonare: Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003)