Vasile Igna

1. Da, dar nu un jurnal propriu-zis. Sunt nişte caiete cu orânduire vag cronologică, un fel de aide-mémoire cu focalizare personală, care nu ignoră contextul şi umorile conjuncturale, dar evită să formuleze judecăţi tranşante şi, cu atât mai puţin, să ia locul istoricului sau al sociologului. Am crezut dintotdeauna că destinul unui jurnal aparţine posterităţii, tot astfel, după cum nu-i pot desprinde rostul şi înfăţişarea de cele ale unei psihografii în care diaristul e, în egală măsură, pacient şi medic. Nu chiar ca un pictor ce se autoportretizează la infinit, ci ca un ucenic ce nu ignoră nici sfaturile maestrului şi nici planul secund, fundalul, dar e conştient că modelul e într-o infinită metamorfoză.

2. Da, cu condiţia ca el să fie scris cu har şi să nimerească peste un cititor căruia să nu-i lipsească imaginaţia şi, dacă se poate, spiritul critic. Un cititor care să nu aibă dorinţa ori ambiţia de a descoperi excepţia sau excepţionalul acolo unde nu domnesc decât banalul, prozaicul şi întâmplătorul.

3. Dacă jurnalul îşi respectă „statutul“ originar (dealtminteri, extrem de permisiv), acesta e, înainte de orice, expresia unei stări de criză. Nimeni nu se destăinuie doar lui însuşi când debordează de bună dispoziţie, de mulţumire de sine şi de preţuirea celor din preajmă. De aceea sunt înclinat să-mi imaginez jurnalul ca pe un confesional cu pereţii de hârtie, în care nu se aude decât vocea celui ce se mărturiseşte. Şi apoi, să nu uităm că, nolens volens, fiecare memorialist/diarist este un autor. Aspirând să se desprindă de contingent, înfrângându-l sau modelându-l, eul tinde să se reîntrupeze, dar nu mai mult decât îi îngăduie harul şi nălucile vieţii interioare. Iar groapa comună a hârtiei nu e numai nediscriminatoare, ci şi impenitentă. Doar că viaţa celui ce scrie jurnal nu se rezumă la ceea ce notează acesta – cu umori, apăsări, nelinişti şi seninătăţi schimbătoare, adesea imprevizibile – în momentele de criză. Aici se naşte dilema „autenticităţii“ şi se înalţă pragul peste care se poate păşi în întâmpinarea catharsisului. Care, la rândul lui, poate fi premeditat sau imanent. În primul caz (cel al jurnalului lui Maiorescu, de pildă), diaristul pare a-şi fi găsit leacul („am început a mă învinge în orice privinţă“; „să mă fac om tare şi bun“); în cel de-al doilea, finalitatea e mascată sub faldurile înşelătoare ale biografiei, temperamentului sau ale neputinţelor de tot felul. Şi, da, jurnalul poate fi un mijloc (paliativ, ce-i drept) de potolire a demonilor interiori, un fel de exorcism blând cu consecinţe sufleteşti limitate, dar cu posibile ecouri durabile în operă.

4. Sunt un cititor consecvent de memorii şi jurnale (fosta colecţie „Corespondenţe, memorii, jurnale“ de la editura Univers sau cea de „Memorialistică“ de la Minerva erau – cu toate păcatele lor – remarcabile!), dar mi-e greu să aleg. Lăsând, deliberat, la o parte, jurnalele „clasice“ (Maiorescu, Rebreanu, Camil Petrescu) şi cele cvsicontemporane (N. Steinhardt, I.D.Sârbu, Radu Petrescu, Aurel Dumitraşcu, ş.a.), cu siguranţă, din şirul celor alese n-ar putea lipsi, situate cam pe acelaşi plan, dar din motive diferite, Jurnalul lui Mihail Sebastian şi Jurnalul lui Mircea Zaciu. Cel dintâi, pentru exemplaritatea morală şi tragismul sui-generis; cel de-al doilea (al cărui prim editor, vol. 1 şi 2, am fost) pentru performanţa, ce nu e la îndemâna oricui, de a metamorfoza cronica, uneori fastidioasă, al unui zgomotos şi redundant „bâlci al deşertăciunilor“ într-un oratoriu polifonic, în care armoniile corului sunt, câteodată, acoperite de râvna unor solişti afoni şi de gesticulaţia unor dirijori amnezici. Un jurnal cît o viaţă, o viaţă cât o operă.