Ion Vlad

Diversitatea jurnalului

Pagini elocvente, invitând la un dialog imaginar despre creaţie şi despre avatarurile creării operei literare, definesc jurnalul care înregistrează un proces adesea deschis cititorului. Din diversitatea „jurnalelor“ se stabilesc adesea opinii de o impresionantă diversitate. Impresiile, uneori evidente şi dorite de scriitor, sunt ale spiritului confesiv, o lucidă retrospectivă asupra operelor sau a unei creaţii definitorii pentru dramatismul actului creator. Deşi e vorba de scrisorile lui Liviu Rebreanu, înrudite cu jurnalul, ele au o dominantă a dramatismului actului creator: ezitări, o pasionantă revelare a operei în perspectiva momentelor actului, înrudit cu o zbuciumată căutare a ritmului operei.

În jurnalul lui Camil Petrescu, Note zilnice (Ed. Cartea Românească, 1975), romancierul invită criticul literar la un dialog de natură să argumenteze diversitatea formelor memorialisticii, implicit ale jurnalului. Ţin să precizez că invarianţii săi nu exclud formulele dialogurilor epistolare, iar dosarele (pagini scrise cu ani în urmă; fapte memorabile; însemnări aparent superficiale, autobiografii se regăsesc în dramatismul Notelor). E vorba de perioada 1927-1940, conferind volumului un curs adesea stimulator pentru imaginarul cititorului şi pentru a defini natura complexă, eterogenă a volumului lui Camil Petrescu: confesiuni, accente proprii dialogului epistolar, reflecţii despre operele sale, actul creator etc. Altfel spus, „Jurnalul“, ca structură narativă prin excelenţă, nu exclude spiritul dominant confesiv şi nici lucida analiză a demersului creator.

Autorul Notelor zilnice exclude, aşadar, o singură formulă de jurnal. De altminteri, comentariul e elocvent: „Tot mai mult suntem convinşi că jurnalul (s.a.) rămâne o modalitate de literatură memorialistică, una dintre soluţiile literaturii ce-şi alege, simulând masca, aparenta dezinteresare literară“ (p. 185). Mai mult, Camil Petrescu sancţionează ostentativ jurnalul: „un lucru anost, anost şi aproape fără sens“.

În 1975, Jurnalul lui Octav Şuluţiu (textul e editat în seria „Restituiri“ de Nicolae Florescu la Editura Dacia), text surprinzător prin accente sceptice, ba chiar sancţionate: „Nu lipseşte poza, suspectabilă desigur, sau chiar un anume cabotinaj“ (p. 185). În consonanţă cu reflecţiile lui Camil Petrescu, Şuluţiu anticipă o altă posibilă alternativă a „jurnalului“ (memorialistica şi o variantă a unei cronici situate în universul istoriei şi al unui trecut revolut).

Romancierii noştri au meritul unei largi şi deschise perspective asupra prozei străine. Proust sau James Joyce, bunăoară, sunt citaţi sau analizaţi sub specia unei cunoaşteri şi interpretaţi sub specia unei relevante analogii şi a creaţiei româneşti. Tragicul şi viziunea romancierilor francezi şi nord-americani sunt – într-un comparatism elementar şi arbitrar – în consonanţă edificatoare în creaţia unor prozatori precum Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu etc. Seismele literaturii de după primul război mondial sunt benefice fără îndoială. Un exemplu despre o variantă a „jurnalului“ e convingător prin natura procesului de creaţie. „Dosarul“ lui Liviu Rebreanu consacrat romanelor Gorila şi Pădurea spânzuraţilor creează un orizont sugestiv şi convingător ca în paginile unor consideraţii de estetică a creaţiei, opiniile formulate despre un roman discutat, invitând prozatorul la reestimarea viziunii romancierului, în timp ce Pădurea spânzuraţilor prin geneză, evenimente şi destinul personajului ameninţat de tragicul conflictelor şi al unui personaj cu un relief magistral, prezidat de conştiinţă şi de tragic. În aceeaşi familie a romanului românesc interbelic, comentariile şi opiniile Hortensiei Papadat-Begngescu înregistrează o viziune creatoare (vezi romanul Balaurul); tragicul şi „radiografierea“ fiecărui component al atmosferei şi a reacţiei personajelor, obsedate adesea de raporturile prezidate de tragic şi de inevitabile conflicte ce decurg de aici. În totul memorabil, Jurnal-ul lui Mihail Sebastian retrăieşte un tragic destin în epoca (1935-1944) prezidată de crize, de ură şi de o cruzime inimaginabile. Dramaturgul şi prozatorul a realizat o pagină de istorie a generaţiilor de scriitori, condamnate de o politică odioasă.

Recunoaşterea diversităţii formelor şi a comunicării adesea surprinzătoare a „jurnalului“ în accepţiunea sa consacrată are numeroase „depoziţii“ în literaturile europene sau în elocvente pagini ale unor prozatori nord-americani sau din America Latină. Categoriile ratificate în definirea „jurnalului“ se diversifică, invitând cititorul la creaţii tulburătoare ca viziune şi profunzime.

Un volum de „discursuri“ reunite sub titlul N-am venit să ţin un discurs (ediţia românească a apărut la un an după original – 2010, 2011 – la Editura RAO). Confesiunea prezidează tulburătoare discursuri iar retorica lui Gabriel García Márquez e – edificator – un dialog confesiv, spontan în aparenţă, impresionant în intervenţia sa la Stockholm; e un omagiu prilejuit de decernarea premiului Nobel (1982). Succinte, „discursurile“ dau impresia dezvăluirii actului creator, a eticii unui scriitor columbian decis să proclame valorile spirituale ale unei umanităţi adesea încercate.