MARTA PETREU: CIORAN DE LUNA NAŞTERII

(Miniantologie critică)

„Dl Cioran nu e, la drept vorbind, un scriitor. Expresia sa e directă şi temperamentală. Scrie furtunos, urmărind graficul unui impuls interior irezistibil. Posedă facilitate dialectică şi se mişcă familiar printre ideile generale. Cînd îşi dă osteneala, formulează cu justeţe şi chiar strălucitor. E însă esenţialmente liric, confesional, agresiv şi urmăreşte cucerirea cititorului prin violentare. […] Tip ilogic şi antiraţional, e contruit totuşi pe silogisme riguroase, de ordin afectiv.“

Şerban Cioculescu, „Operele premiate ale scriitorilor tineri needitaţi“, 1934

„… nu toate dezlănţuirile se aseamănă. Mi se părea că dezlănţuirea din cartea aceasta [Pe culmile disperării] putea fi recunoscută de oricine ca aparţinînd unui spirit cult. Că deci fiecare trebuia să vadă în cartea lui Emil Cioran aceea ce tocmai el a voit să ascundă: seriozitatea lui, cultura şi pregătirea lui de specialitate, onorabilitatea lui incontestabilă.“

Constantin Noica, „Pentru Emil Cioran“, 1934

„Cartea amăgirilor este o carte delirantă. D. Cioran însuşi este un scriitor în delir, care îşi iubeşte delirul, îl alimentează, îl întreţine, îl stimulează. E un om care nu numai că are febră, dar are şi orgoliul febrei sale. Febra pentru d. Cioran este un mod de a privi şi înţelege lumea. Febra pentru d-sa este un program, o filosofie şi o metafizică. Dacă aş fi sigur că vorba nu va fi luată drept o glumă, aş spune că această «carte a amăgirilor» este o carte tifică. Ea reprezintă o formă gravă de tifoidă, transpusă pe plan moral şi considerată ca o concepţie a vieţii.“ „Ceea ce mă îngrijorează în acest stil catastrofic (şi e singurul lucru pe care prieteneşte l-aş supune meditaţiei d-lui Cioran) nu e valoarea lui literară, ci incapacitatea lui reală de expresie. Stilul dlui Cioran este un stil spart. Cuvintele sale sînt distruse prin exces, strivite prin abuz, stinse, decolorate şi ucise prin artificiu. Nimic nu omoară mai sigur cuvintele decît superlativul lor. Cartea d-lui Cioran zace doborîtă de superlative.“

Mihail Sebastian, „Emil Cioran, Cartea amăgirilor…“, 1936.

„Cioran, tînăr foarte talentat, n-are încă o viziune personală, oricît dinamism şi paradox ar introduce în eseurile sale. Pesimismul său cît priveşte cultura românească rezultă din judecarea acesteia prin criterii exclusiv spengleriene. «Adamismul» e o concepţie care nu rezistă, şi cred că după «Spaţiul mioritic» nu va mai putea susţine nimenea teza despre arderea etapelor. Antiintelectualismul şi provitalismul lui Cioran este în întregime Klages. De înţeles o asemenea atitudine în chip provizor la un popor ca nemţii ameninţaţi să se orăşenizeze şi alfabetizaţi. Dar nu la noi. Nu vom da unor ciobani sfatul să devină cruciaţi împotriva spiritului! Cioran se va astîmpăra peste vreo cîţiva ani, cînd va ajunge, sunt sigur, şi la o viziune personală. Atunci va fi redusă la tăcere şi disperarea kierkegaardiană, şi va înceta şi lirismul contra filosofiei făcut cu elemente filosofice!“

Blaga, scrisoare către Eliade, 25 aug. 1937.

„Lacrimi şi Sfinţi, ultima carte a lui Emil Cioran, este un tragic exemplu de ceea ce poate însemna «maceraţia» de sine prin paradox şi invectivă. Sînt atîtea pasagii exasperante în această carte melancolică, pasagii care au încurcat chiar pe cei mai entuziaşti admiratori ai lui: ele nu pot fi, sub nici un chip, apărate.“

Mircea Eliade, Fragmentarium, 1939.

„Trăia cu intensitate, spune, la vîrsta cînd era scriitor român. De atunci încoace n-a mai avut decît simulacre de intensitate. E suficient pentru a şti de ce e mai bun scriitor francez decît român. Literatura bună e amînată (différée) pentru după trăire, cu o întrerupere între ele. Cioran a trăit ca român şi a scris ca francez, după o întrerupere, cîtă i-a trebuit ca să înveţe limba.“ „Nu numai fiindcă sunt amîndoi scriitori ai negativităţii i-au iubit optzeciştii pe Caragiale şi pe Cioran. Ci pentru că sunt comici amîndoi.“ „Drama lui Cioran a fost aceea de a fi, într-un fel incomparabil, şi apusean, şi român. Cazul lui merită studiat, acum cînd vrem să ne integrăm. Avem de ţinut seama de un fapt: nu trăim, cum ne place să credem, în originar. Trăim în visul despre un originar mai mult sau mai puţin iluzoriu. Cînd suntem noi înşine, trăim în elementar. Sau poate e şi acesta un vis, unul mai urît.“ „… unui bun cititor al lui Cioran îi stă surîsul aproape de buze şi este gata să fredoneze.“ „El nu e filosof, e muzician, parcă asta era chiar teza mea.“

Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran, 1999.

„În fond, enigma lui Cioran se dezleagă în ecuaţia de concepte schilleriene: desprins de lumea naivă, paradiziacă, împăcată cu legile firii, a Răşinarilor şi devenit sentimental, Cioran se visează reîntors acolo şi redevenit ceea ce a fost, adică un naiv. E aici închegată o fantasmă fundamentală a lui Cioran, a reincluderii celui exclus într-o lume în care numai «natura acţionează în toată plenitudinea ei». Cu cît s-a apropiat mai mult de moarte, cu tot atît s-a cufundat mai profund, pînă la pierdere de sine, în plasma acestei reverii. Inconştientul nu poate fi învins; cum ne spunea chiar Cioran, rădăcinile sînt ca buruienile: invadează şi sufocă.“ „Pentru desele referiri la natură, copilărie, naivitate, ca şi la tipul de «om real», reprezentat numai de trogloditul preistoric şi de ţăran, Schiller l-ar fi inclus automat pe Cioran între «sentimentali». […] Lui Cioran îi place să gîndească aşa cum gîndeşte o portăreasă, nu numai ca să fie înţeles de aceasta, ci şi pentru că, în fond, ea are aceleaşi probleme ontologice insolubile ca el. În acest fel, spre surprinderea mea, Cioran se întîlneşte cu romanticul rabin din Braţlav, care – avînd revelaţia că neştiinţa e mai plină de har decît ştiinţa prea multă – declară că a redevenit «un naiv» care comunică cu «toţi naivii acestei lumi».“ „… nemaiputînd fi naiv, profund organic, precum arhetipul, Cioran rămîne, aşa cum singur se defineşte, «un Iov anemiat de scepticism», un avorton elegiac, adică sentimental, în sensul schillerian al cuvîntului“.

Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, 2011.

„Cioran a fost un ins fără nici o avere, un om sărac, de fapt, dar care, deşi s‑a ferit să aibă un loc de muncă aşa cum are toată lumea, a trăit ca şi cum ar fi fost putred de bogat: el şi‑a permis luxul suprem să trăiască după capul lui, în austeritate, dar liber. Liber să scrie ce vrea…“ „Cioran ne dă o foarte precisă descriere a omului şi‑a condiţiei umane la ieşirea din epoca şi mentalitatea teologică şi teleologică. Din epoca în care omul se mai raporta, prin şoapte ori prin urlete, nu contează, la Dumnezeu. La transcendent. Din epoca în care omul striga la şi după Dumnezeu, în speranţa că‑l va ispiti sau obliga să se arate. Cred că lunga epocă teologică se cam apropie, măcar pentru civilizaţia euro‑atlantică, de sfîrşit, dacă nu cumva s‑a şi sfîrşit. Nu ştiu cum anume va face faţă omul acestui şoc. Nu stă în natura fiinţei umane, nici a civilizaţiei de tip european, să se mintă. Cum o să facă faţă omul golului care se naşte pe măsură ce ideea de transcendent se spulberă cu totul în vînt, iar el ştie asta? Ce se va întîmpla cînd toată lumea îşi va da seama? Ce va pune omul în loc? Nu ştiu. Dumnezeu, scrie la un moment dat Cioran, dovedind c‑a intuit problema acută a acestei epoci de trecere, a fost o soluţie şi nu se va găsi niciodată una la fel de mulţumitoare. Deşi putem să spunem că s‑a aflat foarte aproape de formularea problemei, dar nu şi de dezlegarea ei, mă tem că nici Cioran – care, în privinţa lui Dumnezeu, s‑a zbătut între nu şi da, da şi nu, iar în secret a sperat din inimă: da –, n‑ar fi ştiut să răspundă la întrebarea asta.“

Marta Petreu, Despre bolile filosofilor. Cioran, 2017.