CRISTIAN VASILE: ROMÂNIA LA CENTENAR: PERSPECTIVA LUI OLIVER JENS SCHMITT

Pasiunea istoricului austriac de origine elveţiană Oliver Jens Schmitt pentru România şi zona sud-est europeană a început prin 1994, atunci când se regăsea într-un cămin studenţesc vienez alături de vorbitori ai limbilor din spaţiul geografic sus-amintit (între ei, nu puţini români). În cazul său, este remarcabilă mobilitatea intelectuală, însoţită de capacitatea de a migra cu multă competenţă academică de la un subiect de istorie medievală (albaneză) – biografia lui Skanderbeg – la o temă de istorie contemporană (autohtonă): biografia „Căpitanului“ Corneliu Zelea Codreanu, apărută şi în română în 2017. Un an mai târziu, la finele lui februarie 2018, profesorul de istorie sud-est europeană de la Universitatea din Viena a fost invitat să susţină o prelegere la Ateneul Român în cadrul seriei de conferinţe „Despre lumea în care trăim“ (eveniment ce marca inclusiv apropierea Centenarului de la Marea Unire). Oliver Schmitt a vorbit atunci despre bilanţul unui secol de istorie românească având ca punct de reper momentul 1918 şi fiind provocat cu întrebări de Marian Voicu, jurnalist la TVR. În toamna lui 2018, textul conferinţei sale – considerabil adăugit – a şi apărut sub formă de volum: Oliver Jens Schmitt, România în 100 de ani. Bilanţul unui veac de istorie. Urmat de un dialog cu Marian Voicu, traducere din germană de Wilhelm Tauwinkl, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018, 134p.

Cartea este mai mult decât un volum mic pe o temă mare, constituindu-se şi într-un soi de ghid pentru pregătirea unei discuţii intelectuale, a unei dezbateri istoriografice despre momentele dramatice ale trecutului recent. Bilanţul făcut de Oliver Schmitt a fost cumva pregătit şi modelat de studiile şi cercetările sale întreprinse de-a lungul deceniilor şi circumscrise unor importante subiecte de istorie românească: pe lângă biografia liderului legionar, a coordonat, între altele, volume despre istoria Mişcării Legionare şi despre politicile agrare din România interbelică: Armin Heinen/Oliver Jens Schmitt (editori), Inszenierte Gegenmacht von rechts. Die „Legion Erzengel Michael“ in Rumänien 1918-1938 (München, 2013); Sorin Radu/Oliver Jens Schmitt (editori), Politics and Peasants in Interwar Romania: Perceptions, Mentalities, Propaganda (Cambridge, 2017).

Încă din aceste studii şi cărţi, autorul a semnalat rolul clerului în susţinerea lui Corneliu Zelea Codreanu, a Mişcării Legionare şi, în general, a naţionalismului etnocratic. Acest aspect se regăseşte şi în volumul bilanţier. În plus, Schmitt este intrigat de faptul că, în spaţiul public, inclusiv profesionişti ai istoriografiei mai degrabă celebrează şi nu discută în mod critic relaţia dintre stat şi naţiune ca unitate indisolubilă. Iar acest fenomen încă nu ar fi atât de pernicios dacă nu s-ar adăuga şi preluarea unui maniheism din trecut (inclusiv din interbelic), acela al existenţei unei opoziţii interne şi a unui duşman din afară, entităţi „malefice“, care justifică glorificarea fără rezerve a statului, indiferent de natura (discutabilă) a regimului politic. Discuţia despre perioada interbelică ocupă un loc central în volumul datorat lui Schmitt, mai ales că autorul are de luptat cu o percepţie colectivă adânc înrădăcinată, îndeosebi la nivelul elitelor intelectuale, a unei epoci de aur servind ca termen de comparaţie pentru a scoate în evidenţă decăderea accentuată din timpurile comunismului. Pe scurt, interbelicul a fost văzut de către mulţi formatori de opinie de după 1989 ca o perioadă cu care România ar trebui să reia continuitatea (p. 21), inclusiv datorită unor prezumate standarde democratice şi liberale care s-ar fi regăsit în anii 1920 şi 1930. Cu riscul de a se exprima prea brutal, Schmitt contrazice această perspectivă, scoţând în evidenţă carenţele grave ale sistemului politic şi constituţional interbelic aflat de prea multe ori sub imperiul stării de asediu, al cenzurii şi centralismului excesiv. S-a mai adăugat omogenizarea (naţională) cu corolarul ei (nefast, prin exacerbare şi exclusivism): clasificarea de către stat a cetăţenilor după criterii etnice şi religioase în condiţiile în care România de după 1918 semăna mai degrabă cu un stat multinaţional (doar 72% dintre locuitori erau etnici români, şi nu toţi de confesiune ortodoxă – p. 21).

Privind retrospectiv, Schmitt constată că istoria României din ultima sută de ani este şi istoria dispariţiei sau a diminuării dramatice a mai multor minorităţi naţionale (evreii, germanii etc.). Aparent paradoxal, sub comunism s-a obţinut omogenizarea etnică, adică s-a împlinit ceea ce legionarismul/ultranaţionalismul interbelic preconiza. Activismul violent social-revoluţionar şi naţionalist proletar al legionarilor şi-a găsit continuitatea în comunism (p. 31). Concluzia autorului este că cel mai probabil „comuniştii au continuat moştenirea legionară în mai mare măsură decât ar bănui astăzi mulţi dintre români“ (p. 36).

O altă dimensiune importantă a lucrării este abordarea unor aspecte neglijate sau ocultate în mod deliberat în literatura istorică autohtonă. Doar două exemple: lovitura de stat regală din februarie 1938, însoţită de validarea primită chiar din partea patriarhului ortodox Miron Cristea care, acceptând funcţia de prim-ministru, a legitimat abolirea democraţiei (chiar aşa imperfectă cum era) (p. 23). În fine, „cedarea Basarabiei, a Bucovinei de nord şi a ţinutului Herţa a fost trecută sub tăcere în 2010, o expoziţie la Arhivele Naţionale fiind singura acţiune publică vizibilă care a pus o întrebare dureroasă: ce fel de stat şi ce fel de elită predă, fără luptă, milioane de cetăţeni în mâinile Uniunii Sovietice a lui Stalin…“ (p. 23). În 1940 s-a vădit lipsa de încredere şi de responsabilitate a elitelor, iar Schmitt aduce şi argumente pentru a-şi susţine afirmaţiile.

Frazele-cheie ale cărţii vizează continuitatea ideatic-ideologică dincolo de regimuri politice diferite. Schmitt identifică un „fir roşu“: „forma dominantă, autoritar-totalitară, a statului a avut, în fapt, o suprastructură ideologică de o continuitate remarcabilă: etno-naţionalismul ortodox“ (p. 33). Merită reţinută şi afirmaţia că legionarismul „a influenţat extrem de puternic dictatura regală şi pe cea militară. Dictatura regală era, în multe privinţe, un stat legionar fără legionari în fruntea statului: militarizare, omogenizare naţională, instrumentalizarea Bisericii, politică economică intervenţionistă şi iliberalism social“ (p. 36). Discursul naţionalist s-a caracterizat şi prin ridicarea în slăvi a statului, un stat reprezentat în ultima sută de ani de instituţii precum serviciile secrete, Biserica majoritară, Armată, Academie (p. 37). Aici istoricul remarcă şi continuitatea structurală (nu de personal) dintre Siguranţă şi Securitate, precum şi folosirea serviciilor secrete ca mijloc central al exercitării puterii.

A existat percepţia că Oliver Jens Schmitt „atacă“ nejustificat Biserica şi câţiva intelectuali proeminenţi; în aceste condiţii, mai mulţi istorici s-au simţit datori să intervină pentru a rectifica perspectiva oferită de profesorul vienez. Nu mă alătur acestor critici, dar îmi îngădui să aduc câteva nuanţe. Autorul susţine că „[Biserica Ortodoxă Română] a asuprit Bisericile protestante tradiţionale şi le-a reprimat pe cele neoprotestante, considerate în ansamblu, de către BOR, adversari care «s-au îndepărtat de la adevărata Biserică“ (p. 46). Mai degrabă statul – prin organele poliţieneşti – a reprimat cultele neoprotestante având câteodată largul concurs, nefast, al unor ierarhi şi preoţi ortodocşi. Schmitt ar fi înlăturat poate multe critici dacă ar fi delimitat mai clar între ierarhia ecleziastică şi clerul inferior ortodox; mai mulţi preoţi au fost în interbelic membri ai PNŢ şi PNL, iar sub comunism au populat în număr mare sistemul concentraţionar. La fel, o simplă notă despre sfârşitul tragic al lui Gh. Brătianu ar fi anulat brutalitatea prezentării lui doar ca „omul de legătură cu Hitler“ (p. 53).