IULIAN BOLDEA: ISTORII ŞI INFAMII

Discursul autobiografic – gen marginal, a cărui expresivitate se află la limita dintre ficţional şi nonficţional, se defineşte printr-o libertate relativă în reprezentarea fizionomiei trecutului. Valorificând resursele autospecularităţii, memorialistica denotă o reprezentare bipolară: înregistrează reacţiile eului în regimul sincerităţii, consemnând, în acelaşi timp, manifestări exterioare ale istoriei, siluete contemporane, gesturi, întâmplări, scene la care autorul a fost martor şi participant. De aici polimorfismul genului, dificil de încadrat, discursul autobiografic absorbind, în textura sa, amprenta subiectivităţii eului ce se exprimă într-o dicţiune personală, dar şi imperativele referenţialului. Din această stilistică duală a văzutului şi a nevăzutului, a textului şi a subtextului, a realului imediat şi a afectivităţii repliate în interioritate rezultă specificul discursului autobiografic, cu margini fragile, cu limite fluctuante, definit de o poetică a fragmentarului, a aleatoriului, a relativităţii şi nuanţărilor semantice. Lovinescu, practicant strălucit al autobiograficului, îi percepe cu claritate limitele, căci, „suprapusă strict pe realitate, memorialistica se configurează, aşadar, pe fapte şi experienţe fatal reduse şi ca număr şi ca importanţă“. Mizând pe genul biografic, într-un context al accentuării interesului publicului cititor cu privire la receptarea acestui tip de opere, Editura Humanitas a publicat în ultimii ani cărţi de pregnantă anvergură documentară şi umană (Nicolae Iorga, Jurnalul ultimilor ani, Mihail Sebastian, Jurnal, Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia, Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, Elisabeta Rizea, Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, Alexandru Mironescu, Admirabila tăcere, Victor Ieronim Stoichiţă, Despărţirea de Bucureşti, Nicu Negrici, Amintiri din război, Petre Stoica, Amintirile unui fost corector, Petre Solomon, Un personaj care-mi poartă numele etc.).

O carte exemplară în sens recuperatoriu, documentar şi moral este Istorii nescrise, infamii neprescrise, de Eugeniu Bucheru (Editura Humanitas, 2020). Cu subtitlul Amintiri despre război, captivitatea în URSS şi viaţa în comunism, cartea are o introducere semnată de Constantin Ardeleanu şi este îngrijită de Valentina Sandu-Dediu. Învăţătorul Eugeniu Bucheru, ofiţer pe frontul de Est, îşi scrie memoriile în anii ’80, în aşa-zisul deceniu satanic, de radicalizare a comunismului românesc sub Ceauşescu. Paginile memorialistice au, explicit şi implicit, un mesaj anticomunist pronunţat, Eugeniu Bucheru considerând acel regim de tristă amintire „un sistem poliţienesc brutal care-ţi striveşte sufletul, îţi îngrădeşte sau reprimă mişcările, îţi impune umilinţa, o viaţă searbădă şi fără orizont“. Sunt evocate „trei tărâmuri ale morţii“: luptele din Crimeea şi Kuban, prizonieratul în URSS, revenirea în ţară şi existenţa în perioada comunistă. Dramatice, zguduitoare, descrise în regimul unei tulburătoare autenticităţi, luptele la care a luat parte locotenentul rezervist Eugeniu Bucheru în Kuban (Peninsula Taman) conturează un tablou coşmaresc, de infern („Viroaga era plină de cadavre care începuseră să se descompună, împrăştiind un miros greţos. Măşti antigaz, lopeţi Linnemann, merinde, arme şi raniţe erau aruncate peste tot. Oricât de gravă ar fi fost situaţia noastră – şi era – aveam datoria să nu ne clintim de pe poziţie.“) Locotenentul Bucheru este luat prizonier de sovietici în aprilie 1944, trăind experienţe traumatizante, greu de descris („Săptămâna în care am căzut prizonier a fost o săptămână a patimilor, nu numai pentru că se întâmplase să fie săptămâna dinaintea Paştilor, ci şi pentru că atunci am cunoscut toată gama suferinţelor şi umilinţei.“)

Imagini ale damnării, ale suferinţei şi ale absurdului existenţial se întretaie în carte cu secvenţe ale speranţei, cum este aceea în care un bătrân rus le adresează prizonierilor cuvinte încurajatoare („Fiţi tari, nu vă pierdeţi nădejdea. O să vă ţină într-un lagăr câţiva ani, cinci, şase sau chiar mai mult, dar până la urmă trebuie să vă dea drumul.“) Îmbarcarea, condiţiile inumane de transport, alimentaţia precară, intermitentă instaurează un regim de exterminare, prin care se pun la încercare limitele rezistenţei fizice şi morale ale prizonierilor. Deplorabile sunt demisiile morale, trădările, abandonul şi necinstea unor colegi care se raliază regimului comunist sovietic, inclusiv în cadrul faimoasei divizii „Tudor Vladimirescu“ („Dacă ceva din noi trebuie să supravieţuiască în conştiinţa urmaşilor, nu poate fi decât simţământul de adâncă repulsie pentru cei care s-au vândut pentru un blid de linte. Vânzarea le-a fost de folos, adevărat. Au revenit în patria comunistă cu state de serviciu excelente, pe care nu le-ar fi obţinut aici în baza meritelor reale. Au deţinut şi poate mai deţin încă posturi importante, unelte oarbe în slujba unei puteri înstăpânite cu forţa.“) Dincolo de suferinţe, de trădări, de umilinţe şi de dramatica ruptură de cei dragi, paginile cărţii consemnează firave soluţii compensatorii ce îi oferă autorului iluzia unei salvări („În anii de captivitate care au urmat, am ajuns la concluzia că, spre a compensa numeroasele mizerii ale vieţii, cerul ne-a dăruit două lucruri: speranţa şi somnul.“) Corespondenţa cu cei de acasă, în condiţii dificile (se puteau scrie doar cărţi poştale, cu câteva propoziţii) e, de asemenea, sursă a unei fragile speranţe ce întreţine supravieţuirea prizonierului, rândurile sosite de acasă transformându-se într-un adevărat „elixir“ („E lesne de închipuit febrilitatea cu care era aşteptată corespondenţa, câtă fericire putea aduce un asemenea mesaj transmis pe o fiţuică mizerabilă de hârtie cenuşie, abia mai mare ca o carte de vizită, dar provenind din patrie, de la fiinţele cele mai apropiate.“)

Nu lipsesc, din acest univers dantesc, al ororii umane din lagăre (Monastîrka şi Oranki), unele episoade ce întreţin un sentiment al empatiei şi solidarităţii, în condiţiile în care prizonierii par a-şi fi pierdut orice urmă de demnitate şi de umanitate. Memorabile sunt momentele în care demnitatea răscumpără fiziologicul degradat, acordându-se atenţie nobleţei umane, ce supravieţuieşte în ipostaze degradante, în suferinţe şi torturi de neîndurat. Întoarcerea acasă, contactul cu noile realităţi ale lumii comuniste reprezintă un şoc pentru memorialist, mai ales în privinţa profilului oamenilor, desfiguraţi de ideologia comunistă, de frică, de alienare: „Cea dintâi impresie pe care am avut-o a fost că nimic nu mai arăta ca la plecare […] Transformarea cea mai adâncă o suferise omul. Pe acesta cu adevărat nu-l mai recunoşteai […] Acum privirile oamenilor căutau pieziş, parcă te pândeau. Nu vedeai decât figuri încruntate“.

Paginile memorialistice din volumul Istorii nescrise, infamii neprescrise redau, în culori apăsătoare, o realitate sumbră, dramatică, inventariind cazuri-limită, destine tragice, descifrând metamorfozele umanului în condiţii de exterminare. E o carte-document, o lecţie subtextuală despre libertate şi despre abolirea ei, despre demnitatea umană şi despre desfigurările umanului, o carte scrisă într-un stil sobru, aparent neutru, din care nu lipseşte, totuşi, amprenta empatică a interogaţiilor şi neliniştilor cu privire la avatarurile condiţiei umane. Refuzul uitării, sancţiunea etică, rostul recuperatoriu şi elanul transgresării limitelor – sunt calităţile acestei cărţi ce redă arhitectura unor făpturi surpate de suferinţă şi de torturi, conferind demnitate unor gesturi şi atitudini în aparenţă inerte, lipsite de relief.