Ioan Moldovan

terorişti cu înlocuitori

Terorişti modificaţi genetic anunţă grindină aproape peste tot

Avionul traversează silenţios toate vârstele

Bondarii de vară printre romaniţe stau la o răscruce de drumuri

dintr-un cătun dat uitării celei oarbe

Cam astea le văd cum stau întins pe spate odată la 12 ani

 

Bine. Acum e momentul să văd altceva: neamuri, prieteni, duşmani

nuntaşi refuzaţi de toate nunţile – nimeni nu mă întreabă ce boli am

Toţi sunt scrişi cu un scris malign

 

Cu un gest extracomunicant fiul mă apasă pe fontanelă

Ca un străin scoate pe lume

plângeri în preafrumoasa seară a rândunicilor

 

scriu ca să nu uit scrisul

Scriu ca să nu uit scrisul

Citesc ca să nu uit

Citesc ca să-mi amintesc

Îmi amintesc ca să scriu

Totul e casă

O casă împărţită în două

În jumătate locuieşte femeia voluptoasă

În cealaltă stau eu îmbătrânit

Niciodată nu ne-am întâlnit

Pe-afară doar gălbenuşuri de ouă

Numai tu, vorbire, mergi înainte

Eu voi veni, de voi veni, în urmă

Rupe urzicile

Împrăştie sare

Urinează pe zăpezile grozave

Scurmă în zăpadă

Să dai de colţii negri

De căţelul zăpezii

Unul singur

De ajuns pentru toată viaţa neatentă

 

provizoriu

Sunt în totalitate citibil pentru că scriu doar citate

Oricum, sunt în plan

Dovada: încă plătesc rate

 

Sunt şi eu rezultatul provizoriu al unei decompoziţii – ştiu, ştiu

Aflu mereu deja-spusul

 

Nu mai e de faţă celălalt mort ca să mă cenzureze

Aşa am ajuns să meşteresc un ceasornic

şi nu mai ştiu să-l opresc

 

Aş vrea să dorm, ca să fiu mai corect

Să se poată citi p’orm textul infect al Doamnei Principale

Să i se vadă toate toxinele

din creştet până în poale

 

Dânsa scrie numai cu creioane bine ascuţite

Cu mină neagră viguroasă adâncă

Mă haşurează

Revine la o literă, la alta, împarte, desparte

Le dichiseşte, le desăvârşeşte

ca să înţeleagă şi prostu’ satului

 

Tot timpul beată de melancolie căzută pe gânduri –

Mereu ale altora

 

Vorbesc şi scriu după cum îmi dictează

ca să mă ţină departe de ora când îmi va şopti: fiule,

dormi liniştit, lasă, nu te teme

mi-e mintea trează la toate amănuntele

şi şi la extreme

 

Teglaş sau monstrul de sub pat

Stă acolo şi se tânguie

Speluncile de altădată sunt leit-motivul melopeii sale –

Are la el instrumentele potrivite pentru orice ocazie

E stăpânul oaselor mele

întâi făcute mai apoi desfăcute de înşelătoarea sa jale

Acolo sub pat în vreo odaie pustie

se întinde peste blana de râs

Ar vrea să mă viseze

şi să mă termine cu un simplu surâs

Ştiu bine că de-Acolo urcă fumul fumat

Spre-Acolo cade cenuşa fostului împărat

Ştiu bine că urgent trebuie scâncind să mă mut iar

într-o altă chirie

Dar ce mă îngrijorează profund e că

nu mai pot ridica un sac o ladă o pălărie

cu care să-l îmbunez

pentru ultima sa apropiată razie

aici pe pierduta noastră potecă

ce ne duce-mpreună spre Poarta Leilor fără cap

din amorţitul Peloponez

 

scrum pe masă

Mă voi ridica, voi lua laveta uzată, îl voi şterge

Mă pregătesc pentru alte petreceri

 

Sunt până-n gât în ţara bătrână

a ceea ce n-aş vrea să recunosc

Aici singurătatea e stăpână

plus un miros recuperat de mosc

 

Aici, ameţeala de-a fi e la fel

cu clătinarea matinală a unui adolescent

Or, eu sunt un guru tembel

cu gura strigând: eşti dement?

 

Stau într-o culă albă şi orbitoare

într-o hulă de sălbăticii

 

Mâine în zori vine Ebenistul – iată o propoziţie optimistă

pe care doar vorbind-o singur

o simt eu că ea există

într-o nişă sub care creşte chistul

unei melancolii inconsistente. În rest, ziua

cu ornice indolente şi cu orfanii scuturându-se

ca într-un dans african

să scape cumva de capetele lor de abia

golite de var de mai an

Acum îl voi chema pe fiul cel mare – iată o propoziţie

promiţătoare. Apoi, îl voi chema

şi pe fiul cel mic şi voi afla poate şi eu detaliile

Poate-n grădinile lor suspendate au înflorit în sfârşit daliile

pe fondul muzical

al premiilor de consolare.